O zi la Vama Palanca: „Mulțumim, rebeata!”

Frigul dimineții de februarie îi biciuiește fără milă pe cei vreo 30 de oameni adunați la intrarea în vama de la Palanca – unul dintre cele mai aglomerate puncte de trecere a frontierei Republicii Moldova din primele zile ale războiului din Ucraina. Înfofoliți în pături, sărind de pe un picior pe altul și cu pahare de ceai în mâini, stau cu ochii ațintiți spre interiorul vămii, așteptându-și soțiile, copiii, surorile, rudele, cumetrele sau prietenii.  

Trec doar mașini cu numere de înmatriculare ucrainene, la volanul cărora se află, în mare parte, femei. Din automobilele încărcate alandala, printre claia de lucruri răsar și capete de copii sau de bătrâne. Pe fețele lor stă tipărită oboseala. 

Unii trec frontiera pe jos. Sunt familii formate majoritar din mame cu copii. Le-au adus soții sau au luat un taxi până la punctul de trecere Maiaki-Udobnoe – Palanca. Ei s-au întors să-și apere țara. Ele își continuă deplasarea: fie în Moldova, fie spre Europa. 

Sub fereastra postului poliției de frontieră, pe o masă învelită cu o peliculă, stau înșirate diverse produse: biscuiți, plăcinte, mere, apă, suc. Toate donate de moldoveni, căci „lor acum le este mai greu decât nouă”, afirmă Sandu, un băiat pipernicit de 19 ani, cu ochii roșii de nesomn. A stat de strajă toată noaptea lângă masa cu alimente pusă la dispoziția refugiaților. E chiar din satul Palanca și s-a oferit voluntar să înghețe la -5 grade Celsius.

La marginea șoselei, Tudor, un bărbat cu o vestă portocalie pe care scrie: „Ajut. Îmi pasă”, oprește mașinile cu numere ucrainene și îi întreabă dacă au nevoie de ceva și dacă au la cine trage. Le propune plăcinte, arătând spre masa lui Sandu. 

Unii ies din mașini și se îndreaptă către masa cu bunătăți. Cei care au copii – iau mai mult, care nu – doar o sticlă cu apă sau un măr.

–       Ceai! Aveți ceai sau cafea? întreabă o blondă de vreo 45 de ani, ciufulită și cu cearcăne adânci.

–       Nu avem. Din păcate, s-a terminat apa fiartă, le răspunde Sandu.

Femeia dă din cap, mulțumindu-i cu un zâmbet amar. Ia niște biscuiți și fuge înapoi spre mașină. 

Între timp, o femeie cu doi copii intră pe jos în vamă. Îi arată pașapoartele polițistului de frontieră moldovean, după care aleargă spre un bărbat înalt care îi aștepta de când zorii zilei abia crăpaseră cerul. Plâng îmbrățișați. 

Bărbatul lucrează în România. Pe 24 februarie, când a început războiul, a rămas fără grai. „Soția era bolnavă – răcise. Singură, cu doi copii… Nu pot să vă descriu cum m-am simțit”. Au decis să vină la el, în Tulcea, până se potolește urgia. „Nici nu știu cum să facem și ce să facem”, recunoaște bărbatul. Și să lupte pentru țara lui vrea, dar ce să facă cu soția și cei doi copii de 5 și 9 ani? 

Soarele se dezlănțuie de după dealurile Ucrainei. Îndrăzneț, deși frigul pătrunde până la oase, colorează în roșu și portocaliu toată vama, scuturând aburi din oameni. Câinele Lavaș, un maidanez negru și cu păr sur pe cap, umblă cu coada între vine de frig și miroase fiecare ciot, fiecare bucată de peliculă. 

Un polițist de frontieră se apucă de dat ordine: moldovenilor veniți cu mașini ca să ajute – să se deplaseze mai departe și să facă loc automobilelor care vin din Ucraina; presei – să nu fotografieze teritoriul vamal, iar voluntarilor – să-și mute masa mai într-o parte.

–       Eu tot înțeleg, dar bardacul acesta aici să nu-l văd. Unde e Tanea? Toate femeile să iasă la lucru! Sanităria să fie la nivel! Totul să fie la nivel. Dați să dăm dovadă de cultură și educație. Puneți un cort pentru voluntari și măturați!

Câțiva angajați din personalul auxiliar se înarmează rapid cu mături.

–       Mai încet, uăi, și nu mă colbăi! se uită încruntat un bărbat către altul.

–       Ei, d-ap’ unde vrei să mătur? Spre ucraineni? îi răspunde celălalt la fel de nervos.

Peste câteva minute, vama arată altfel. Mai curată, mai ordonată. Parcă se pregătește de sărbătoare. 

Moldoveni din diferite colțuri ale țării continuă să aducă produse: lăzi cu banane, mere, pâine, pateuri cu carne, apă. Iar fluxul de refugiați se face tot mai simțit: automobile, femei, bătrâne, copii, studenți, câini, pisici, genți, torbe, cărucioare cu copii. Un vino fără du-te necontenit. 

Unii întreabă cum să ajungă la Berlin, unii întreabă cum să ajungă la Chișinău. Alții nu întreabă nimic. Doar umblă cu ochii rătăciți. Tudor, bărbatul în vestă portocalie, le spune despre un grup pe Facebook creat special pentru ei. Le mai spune că este mult ajutor și sprijin la Chișinău și că nu vor rămâne în stradă. Ucrainenii dau din umeri, explicându-i că nici nu au cu ce să ajungă în capitală și, „în general, unde e asta?”. Tudor îi privește blând, apoi strigă: „Băieți, patru locuri!” Câțiva bărbați se apropie rapid și le explică, în rusă, că totul este gratis și să nu le fie frică. Ucrainenii privesc neîncrezător. „Cum e posibil așa ceva?”

Ira, o fată de vreo 25 de ani din Odessa, a auzit noaptea sirenele antiaeriene și câteva bubuituri. În zori, a luat-o la picior spre Moldova. E nedormită, zăpăcită, speriată. 

„Eu nu știu cine sunt și cum mă simt. Îmi aștept prietenii, care vin din alte regiuni. Am promis că îi aștept aici, la Palanca, ca să fim împreună. Nu am pe nimeni. Nu am dormit toate nopțile. Nu avem unde pleca, dar azi-dimineață nu am mai rezistat fricii și am lăsat totul”, explică ea, tot verificând ceva în telefon. 

Se îndreaptă spre masa lui Sandu și cere ceai. „S-a terminat apa fiartă”, repetă întruna băiatul. Zărește lângă postul poliției de frontieră un grup de confrați cu pahare goale în mâini. Se îndreaptă și ea într-acolo. 

Un bărbat costeliv în pufoaică albastră îi privește blând. Își roagă un coleg să verifice pașapoartele în locul lui, le face semn celor care așteptau să se apropie și le umple paharele dintr-un samovar electric. Ucrainenii fac fețe fericite.

Un băiețel de vreo 9 ani se ițește și el din dosul ușii, arătând două pahare mari și goale. Polițistul îi spune că s-a terminat apa și să mai aștepte „un zahod (tură – din rusă)”. Copilul nu se lasă păgubaș. La a doua rundă de apă fierbinte, e primul. Cu paharele pline, o zărește pe maică-sa și îi strigă mândru: „Mama, vozmi (ia – din rusă)!”. Maică-sa, cu ochii în lacrimi, îl cuprinde.

Nastia e tot din Odessa și, la fel ca Ira, își așteaptă prietenii care încă nu au reușit să treacă frontiera. Zice că are rude în Europa și „la ei am să stau până se termină haosul din țara noastră. Până atunci, am să stau vreo două zile în Moldova, dar sunt scumpe camerele de hotel. Pe Booking îmi arată 100 de euro pe noapte. Poate găsim noi ceva mai ieftin, numai să treacă [prietenii] odată vama.” 

Fluxul de refugiați se mișcă greoi, deoarece, „în partea cealaltă, la ucraineni, verificările durează și câte 10 minute la o mașină”, explică un polițist de frontieră. „Nu le poți da voie așa. Dacă în țara lui e vreun criminal și fuge? [Și] Noi trebuie să știm pe cine primim.” 

[De altfel, zilele trecute Poliția de Frontieră a și anunțat că, de la începutul crizei umanitare din Ucraina, au fost reținute 10 persoane anunțate în urmărire internațională de diferite state, inclusiv pentru infracțiuni de terorism, trafic ilicit de droguri sau jefuirea în folosul organizației criminale.]

Spre amiază, șirul de automobile se întinde vreo 15 kilometri. Din disperare, o parte și-au lăsat mașinile în Maiaki – cel mai apropiat sat ucrainean de Palanca, și s-au pornit pe jos. Dar nici la ei situația nu e radical diferită – e un rând viu de vreo 300 de metri. Totuși „e mai rapid”, ne zic ei. 

Un moldovean care oferă produse alimentare refugiaților dintr-un microbuz deschide larg ușile autoturismului. Face loc unei mame cu tot cu cărucior, ca să-și alăpteze pruncul. Ucraineanca așteaptă rudele din Moldova, care i-au promis că, în jumătate de oră, vor fi pe loc.

Alături, o familie de pensionari din Cîrnățeni, un sat aflat la 60 de kilometri de Palanca, s-a apropiat timidă de mesele cu bunătăți și spionează trecătorii. Caută cu disperare o familie de refugiați cărora să le ofere casa lor. „Copiii ne-au plecat peste hotare. Este loc și sunt condiții pentru o familie întreagă. Cu drag îi primim pe sărmanii oameni. Cu sănătatea o mai duci cumva, dar dacă nu e pace, nu-i nimic”, ne spune Valentina, frecându-și mâinile înroșite de frig.

Pe la ora 11.00, Tudor – bărbatul în vestă portocalie, predă ștafeta unui tânăr de vreo 25 de ani, Adrian. „Sunt la lucru. Administrez o cafenea”, parcă se scuză el, clipind puternic ochii înroșiți, în încercarea de să-l alunga pe Moș Ene.

Adrian, la rândul lui, a venit de la Chișinău ca să ajute. Parcă e o albinuță: ba împarte cartele, ba sună pe cineva, ba redirecționează refugiații spre Chișinău, ba târâie cu mașina cartofi pentru tabăra amenajată în Palanca. Nici nu dai că e după o noapte de lucru pe taxi. „Eu știu ce e greul. Și e plăcut când ești ajutat.”

„În prima zi a războiului au fugit cei mai bogați. În a treia zi – fug mai simpli”, recapitulează un polițist de frontieră. Primii au reușit să-și umple portbagajul până la refuz cu lucruri și chiar să-și retragă banii de pe conturi, sugerează omul legii. Ceilalți, au luat doar câte o geantă burdușită și un zâmbet amar pe buze. 

Pentru majoritatea refugiaților, Moldova e doar un punct de tranzit. Urmează să plece mai departe, să se oploșească în una din țările Uniunii Europene, în așteptarea unor zile cu pace în Ucraina. În schimb alții au decis să rămână în Moldova. „Unde aș putea găsi de lucru?”, întreabă ucrainenii tot mai des de moldoveni.

Aproape 260 de mii de cetățeni ucraineni au intrat în Republica Moldova în primele două săptămâni de război (24 februarie-9 martie), arată datele Poliției de Frontieră. Dintre aceștia, peste 150 de mii au plecat în direcția României, 6.500 au revenit în Ucraina, iar puțin peste 100 de mii au rămas în Republica Moldova. Aproape 2.300 dintre ei au solicitat azil.

Unei doamne în vârstă i se face rău. Cu fața roșie și tremurând, explică că i se ridică tensiunea. Polițistul anunță prin stația radio și sirenele unei ambulanțe parcate în preajmă înlemnește furnicarul de oameni.

– Eu, când aud așa ceva, ap’ trece rece prin mine. Parcă îmi pare că, gata, ne bombardează amuș, povestește un tânăr altuia, în timp ce împart cartele telefonice.  

Ambulanța o ia pe femeie și o duce în direcția taberei de refugiați, amenajată pe stadionul din satul Palanca, unde o echipă de medici stă de gardă non-stop.

Imediat ce ambulanța se pierde în zare, în vamă își fac apariția câteva automobile cu numere de înmatriculare diplomatice. Prezintă acte confirmative și intră pe teritoriul vamei să monitorizeze situația refugiaților.

Ina Tcaci, coordonator național la Agenția ONU pentru Combaterea Drogurilor și Criminalității, alături de un coleg de la Organizația Internațională pentru Migrație, au petrecut câteva ore pe teritoriul Vamei de la Palanca, intervievând refugiații. 

 „Am discutat cu ei ca să vedem ce necesități au. Au nevoie de mâncare pentru bebeluși. Informația trebuie printată pe niște pliante ca să o citească sau să existe niște boxe în care să răsune informație: unde există cazare, unde există transport etc. Sunt toți plăcut surprinși că pe dânșii îi așteaptă voluntarii moldoveni cu transport, ceai, plăcinte gratuit. Ai noștri sunt tare bravo!”, afirmă Tcaci.  

Ucrainenii continuă să vină. 

Moldovenii continuă să ajute.

Descarcă și împart produse. Informează, dirijează, îmbrățișează, transportă. 

Ucrainenii mănâncă plăcinte și beau ceai. Autocarele puse la dispoziția lor se umplu cât ai clipi și pornesc spre localitățile în care au fost deschise centre de plasament.

Doi maidanezi moldoveni se ceartă. Ema, o cățelușă ucraineană botoasă, se amestecă de la distanță, lătrând prelung. Copiii care au plimbat-o de colo-colo o liniștesc, apoi o lasă în grija mamelor și își continuă jocul, chicotind de bucurie când se prind unul pe altul.

Polițiștii de frontieră îi ajută pe refugiați care și cum pot. Nu verifică doar actele. Mai cară genți, fac ceai, informează, dau telefoane, intermediază, mătură, fac de mâncare. Unii dintre ei nu au dormit 48 de ore, numai să facă față fluxului crescut de refugiați. Alții au reușit să ațipească vreo două ore, înainte de a ieși iarăși la muncă. 

Flux de oameni din Ucraina. Flux de voluntari în Moldova. Uneori, se formează un mic haos, dacă ucrainenii nu sunt informați despre ajutorul pe care-l oferă R. Moldova și dacă nu sunt dirijați de polițiști sau voluntari.  

Șiruri de mașini vin din Ucraina. Șiruri de mașini vin din Moldova. 

Toți și toate se întâlnesc, în aceste zile, la Palanca, precum și la celelalte puncte de trecere a frontierei moldo-ucrainene. 

– Trei persoane la Chișinău! ordonă cineva. 

– Noi vă putem oferi cazare! strigă altcineva. 

– Hai, luați ceva de-aici și mâncați! oferă alții. 

– Mulțumim, rebeata! Mulțumim! După ce se termină războiul, vă așteptăm la mare. Gratis vă primim, răsuna vocea unei ucrainence cu lacrimi în ochi. 

Foto – Polina Cupcea 

Editare – Nicolae Cușchevici