Povestea din spatele tabloului

Acum 38 de ani, medicul Ion Cojocaru – pe atunci angajatul Policlinicii din Călărași, a fost surprins, împreună cu alți doi colegi, de camera de luat vederi a unui fotograf, venit tocmai de la Chișinău. Fotografia a fost sursă de inspirație pentru un pictor, care a creionat pe pânză siluetele celor trei profesioniști în halate albe.

Ion Cojocaru este singurul dintre cei trei, rămas în viață, și printre puținii care-și mai amintește povestea din spatele tabloului.

 

***

După 26 de ani în care a operat victime ale accidentelor sau incendiilor, a reparat fracturi și a tratat sute de persoane din Călărași, Cojocaru a fost nevoit să se retragă, acum opt ani, devenind, el însuși, pacientul unor medici de peste hotare. Acum are 70 de ani și părul ca neaua. Se îndreaptă cu pași mărunți spre clădire cu patru etaje din centrul orașului, care acum poartă un nume nou – Centrul de Sănătate. În această clădire a lucrat ani buni chirurg, iar, mai târziu, traumatolog. De această dată, revine nu ca să trateze vreun pacient și nici să fie consultat de vreun coleg de-al său. 

Motivul e altul. Un tablou.

„Iaca toți brazii, toți copacii, au fost sădiți de noi, lucrătorii medicali. Atunci asta era unica și cea mai frumoasă clădire din oraș”, își deapănă amintirile doctorul Cojocaru, în timp ce se îndreaptă spre intrare. Anunță la telefon șeful Centrului de Sănătate că vine într-o vizită scurtă. Ridică treptele, intră în interior – un spațiu larg cu tavan înalt. Parcurge sprinten podeaua acoperită cu mozaic de piatră până la un ascensor îngust.  

„Primul lift în oraș”, continuă el. „Unu, doi, trei, patru”, numără în voce, apăsând hotărât cifra patru. Călărașiul a fost orașul cu un lift, un semafor și un avion”. Coboară din ascensor și merge grăbit pe holul instituției, privind ba-n dreapta, ba-n stânga zâmbind. „Iaca aici a fost cabinetul 88, cabinetul traumatologie și alături sala de ghipsare și de pansamente”, arată spre o ușă din metal albă încuiată, unde și-a petrecut cei mai frumoși ani din viață. 

Intră în cabinetul șefului Vitalie Triboi să-l salute și să-l invite să facă turul Centrului de Sănătate împreună. Coboară un etaj. 

– Și lemnele, și scările, și fierul sunt aceleași!, zice medicul ținându-se cu o mână de balustrada verde, acoperită cu lemn cafeniu. De fapt, nu. Erau albastre, culoarea lemnului așa o rămas, se corectează el. Podeaua a rămas aceeași… 

– Înainte era până la jumate vopsit cu vopsea și în sus cu var, intervine Triboi, făcând semn spre pereții acum vopsiți în bej.  

– Da, da, da, își amintește medicul traumatolog. Pe urmă au apărut vodomulsionca (vopsea lavabilă – din rusă) asta…  

– Ăsta era un standard sovietic, continuă șeful centrului. Tot să fie vopsit până la jumate și sus cu var, și gata. 

Merg încet spre mijlocul coridorului. Ion Cojocaru deschide o ușă albă pe dreapta. Intră într-un antreu strâmt din care o zbughește spre una dintre cele două încăperi, despărțite acum de un perete. Aici, în locul acestor două camere cu pereți bej, transformate în oficiile medicilor de familie, a fost acum vreo patru decenii în urmă o sală de intervenții chirurgicale. Aici a fost surprinsă scena din tablou. 

– Aici a fost sala de pansamente. Aici, în mijloc – cabinetul de lucru al chirurgului, acolo – a doua sală de pansamente. Și, aici, ușa asta nu era, povestește medicul cu o precizie milimetrică. 

Apoi, intră entuziasmat în al doilea birou: 

– Aici a fost o sală de operație. Iată, acolo, era sala de sterilizare.

Ochii îi fug la geamuri, pereți, podele, uși și mânere, studiindu-le atent. După câteva secunde, revine pe hol. Rămâne acolo neclintit, arătând cu degetul spre perete: 

– Iaca țintele de la tablou au rămas. O sută de procente, zice el cu privirea spre trei cuie înfipte în peretele tencuit în bej, ordonate pe o linie orizontală. 

În locul tabloului cu cei trei medici stă acum atârnat un afiș lung, cu informații despre asistența medicală primară. 

– Acum tot ce-i făcut, e făcut din nou, sparge tăcerea șeful Centrului. Da unde-i portretul cela, kstati (apropo – din rusă), întreabă el. 

– La muzeu. Mihail Mihailovici Tambur l-a dat, Dumnezeu să-l ierte… 

***

Era noiembrie 1982, după darea în exploatare a Policlinii raionale din Călărași, o clădire cu patru etaje, construită de la zero, când Mihai Tambur, șeful instituției de atunci, a adunat mai mulți lucrători medicali într-un cabinet și le-a spus: „Iaca sunt niște bani și cam la ce, voi v-ați gândi, să-i folosim”, își amintește Cojocaru. Au decis că vor tablouri pentru decorarea spitalului. 

S-au înțeles cu Ministerul Sănătății. Și, cam tot în aceeași lună, a venit o echipă de la Chișinău. „Îmi pare că vreo câteva zile au fost. Ne-au fotografiat și în fața policlinicii, și în cabinete, și crâmpeie de lucru.”

În primăvara lui ‘83 au adus șapte tablouri. Le-a luat în primire sora gospodină de atunci, Alexandra Batâr. „Erau patru pe pânză pictate și trei sub sticlă, pe hârtie”, povestește femeia brunetă, cu părul scurt care a muncit în această instituție până în ianuarie 2021. Cel mai mare, cu cei trei medici, a fost pus la etajul trei, pe la mijlocul holului, între cabinetul chirurgical și sala de operații. 

„Eu am răspuns de ele până le-am decontat, că au ieșit din folosință. Mai încoace au ieșit altele pe pereți, anunțuri, fel de fel de reguli.” Nu-și mai amintește când au fost scoase de pe pereți restul tablourilor, care fie au ajuns în depozite, fie au fost aruncate, în cele din urmă, dar crede sigur că cel cu medici a rămas cel mai mult, până acum vreo trei ani, când Mihai Tambur l-a dus la muzeu. 

***

În acel tablou, într-o sală de operații decorată cu teracotă mică surie-albăstruie, cu o măsuță cu ustensile la care lucrează două asistente medicale, sunt surprinși cei trei colegi: la stânga – medicul chirurg Petru Caterev, la mijloc – traumatologul Ion Cojocaru, la dreapta – medicul infecționist Mihail Tambur. 

Petru Caterev ajunsese primul dintre ei la Institutul de Medicină din Chișinău în 1965. Venea dintr-o familie de muncitori din nordul țării – satul Viișoara, Edineț, aflat la 230 de kilometri distanță de capitală. „Era prima persoană din sat care a ajuns la Institutul de Medicină”, povestește soția lui, Lidia, șefa secției de boli infecțioase din Călărași. 

A muncit chirurg toată viața. Pe lângă funcția de șef de policlinică sau șeful secției de chirurgie, a fost și deputat independent în primul Parlament al Republicii Moldova. 

„El a semnat declarația de independență a țării. Când el era în Parlament i-am zis: hai să ne mutăm de aici, să mergem la Chișinău. Atunci le dădea locuință și îi propusese să fie responsabil de medicină în Parlament. Și el a spus nu, că s-a dus la Institut să fie chirurg, dar nu diplomat. A fost devotat chirurgiei.” 

Caterev lucra deja de patru ani chirurg, iar într-un an urma să ajungă șeful secției de chirurgie, când ceilalți doi colegi i s-au alăturat la Policlinica din Călărași. „Caterev era oleacă mai aspru, pentru că chirurgia e o specialitate, care acum și așa trebuie să hotărăști, n-ai când să te gândești. El era mai iute, dar un coleg foarte bun, sărea și în ajutor dacă trebuia, și te beștelea, dacă trebuia, și te îndruma. A fost extraordinar”, și-l amintește Cojocaru. 

Ion Cojocaru venise la Institut de medicină în 1968 după zece clase la Nicoreni, Drochia. Asta după ce, își retrase actele de la Institutul Agricol. O făcuse din două motive. Primul, la insistența unchiului său Grigore, medic terapeut: „Ioane, tu nu o să fii agronom, tu o să fii chirurg”. Al doilea, pentru că: „Îmi place până în ziua de azi agricultura, dar spre medicină mi-a fost inima”. 

Cojocaru a devenit primul din familia sa care s-a făcut medic. La început chirurg, apoi, din ‘88, după specializare, traumatolog la Policlinică, dar și la Spitalul Raional. 

Mihai Tambur a fost coleg de promoție cu Ion Cojocaru. E originar din orașul Fălești „dintr-o familie de oameni muncitori”. A ales medicina pentru că „eminenții se duceau la Institutul de Medicină”, povestește soția lui, Nina Tambur, medic infecționist.  

Tambur, ca și soția lui, era medic infecționist. Ajunsese șef de policlinică, apoi medic șef la spitalul raional. „Odată a plecat cu capul ud în luna noiembrie, la o chemare de urgență la spital, la un pacient suspectat de meningită”, descrie devotamentul neobosit al soțului său, Nina Tambur. 

„Era un manager extraordinar. Niciodată nu se supăra”, zice Cojocaru. „El a fost invitat la Ministerul Sănătății de vreo trei-patru ori să lucreze. Și la Spitalul Clinic Republican „Toma Ciorbă”, Institutul de Cardiologie. El a refuzat. Cu toate că nu suntem originari din Călărași, el era mare patriot al Călărașiului”, își amintește soția sa.***

Un alt caz care ilustrează devotamentul celor trei medici, s-a întâmplat într-o dimineață de joi. Era 1 aprilie 1980 și au fost anunțați că un autobuz plin ochi cu pasageri s-a răsturnat în apropierea localității Răciula și a luat foc. 

Zeci de oameni cu arsuri grave au ajuns pe mesele de operații. „Din câte țin eu minte, undeva 29 de arși au decedat deodată în autobuz. Pe urmă, au mai fost trei sau patru care au decedat în instituțiile republicane, căci și Chișinăul ne-a ajutat, și la noi au decedat…”, își amintește Ion Cojocaru. 

Era pentru prima oară când trebuiau să salveze un număr atât de mare de pacienți în același timp. „Atunci noi toți am trecut ca printr-un examen al vieții.” Au fost și pasageri care au fost salvați. Mulți dintre ei, însă, au avut nevoie de câțiva ani de tratament. 

***

Relația celor trei medici a continuat și dincolo de ușile policlinicii. Petreceau sărbătorile împreună, și-au cunoscut părinții și au mers la nunțile copiilor. „Am fost în ospeție la părinții lui Mihai Tambur, la Fălești. La Caterev am fost la Lipnic, că soția lui e din Lipnic și la nunțile ambelor fiice”, povestește Cojocaru. În rarele zile libere de weekend, Cojocaru mergea la pescuit cu Caterev sau ieșeau cu familiile celor trei la frigărui, încercând să nu vorbească de medicină. Deși, cu greu le reușea.

Cojocaru își amintește cazul când Caterev a operat un pacient cu hemoragie gastrică și era nevoie urgentă de sânge. S-a prelevat de la fiul pacientului. Mai târziu s-a aflat că acesta era bolnav de SIDA, fără să știe nici el despre asta. „Și-a făcut datoria de medic, el a scăpat bolnavul. Atunci erau unele probleme de organizare, nu aveam laboratoare expres. Cazul a ajuns și la Minister. Caterev și-a făcut mari griji, măcar că era un om tare și niciodată nu a arătat pe față.” 

Prin 2007, Petru Caterev se simțea tot mai rău după ce fusese diagnosticat cu ciroză hepatică. „În timpul unei operații s-a molipsit de virus, cândva, povestește soția cu vocea tremurândă și ochii umezi de lacrimi. A decedat în 2009, la 62 de ani, când să iasă la pensie.” 

În același an, Ion Cojocaru a fost diagnosticat cu Hepatita C. A început tratamentul în țară timp de doi ani, până fiul său, medic în Italia, l-a luat la el. Și-a dat demisia, a ieșit la pensie și a plecat să se trateze în străinătate. La un control de rutină, a fost diagnosticat cu cancer. A fost operat în 2014. „Și până în ziua de azi nu m-am mai întors la lucru. Pentru că, mai întâi, aveam nevoie de două-trei ori pe an să plec câte o lună, căci eram la evidență în Italia și, al doilea motiv, am ajuns la concluzia că treb’ să te duci la timp din meserie.” În primăvara lui 2019, la câțiva ani de la deschiderea primului muzeu în orașul Călărași, Mihail Tambur a luat tabloul cu cei trei medici și i l-a adus muzeografei Marianei Iurcu: „Mi-a zis că mai bine să fie la muzeu, decât să se piardă printr-un depozit”. 

Fiind din Călărași, muzeografa îi cunoscuse pe cei trei medici. Caterev îi salvase viața fratelui ei mai mic, cu 40 de ani în urmă, după un accident de mașină. „Fratele a avut și moarte clinică și datorită lui Caterev astăzi trăiește. Mama și eu am avut fracturi.”

Cojocaru i-a pus în ghips mâna altui frate, care căzuse din copac. „Îl țin minte foarte bine pe domnul Cojocaru, că avea o abordare față de copii mai năstrușnică. Îi spunea: Hai, să te mai duci și a doua oară, să fracturezi și mâna cealaltă. Și copilul se uita și nu înțelegea dacă vorbește serios sau nu. El era foarte glumeț”, râde femeia. 

La Tambur a mers pentru intervenție, iar el, la rândul lui, venea de câte ori avea ocazii pe la muzeu după deschidere și lăsa fotografii, și tot felul de lucruri vechi de prin casă. 

Mihai Tambur s-a infectat de COVID-19 la începutul anului 2021. A ajuns în stare gravă la spital, alături de soția sa. „Eu știam de la colegi că el s-a îmbolnăvit și l-am sunat când a stat în secție. După aceea nu a mai răspuns la telefon…”, spune Cojocaru. Peste câteva săptămâni, a pierdut lupta pentru viață. Avea 69 de ani. 

„El a fost internat 17 zile în reanimare la Institutul de Urgențe la zece metri de mine. El era decedat, dar eu nu știam că el e mort”, spune soția cu voce tremurândă.  Cojocaru pășește dincolo de ușa muzeului din Călărași. Urcă scările până la al doilea etaj. O ia la dreapta într-o sală largă plină cu arme, costume și monede, apoi la stânga, într-o cameră lungă și îngustă, cu câteva mese, folosită pe post de oficiu. Oprește în fața unui tablou, atârnat pe peretele verde. Schițează un zâmbet și privește lung pe fiecare dintre cei trei medici tineri din tablou. 

Muzeografa Mariana Iurcu intră tiptil în încăpere, respiră adânc și îl salută. Bărbatul înalt și corpolent clipește ca trezit din transă. A trecut mai bine de zece ani de când l-a văzut ultima oară.  

– Era cu ramă, mi se pare, din lemn, începe el discuția timid despre tablou.

– Nouă așa ni l-a adus, îi răspunde femeia brunetă cu privirea țintită spre pictură. Iată eu pe domnul Caterev nu-l mai țin minte la față. L-am uitat cum arată, i se destăinuie muzeografa, aducând mâinile spre față. 

– Noi toți ne-am schimbat, dar toți semănăm. Eu iaca în pantaloni cleoși pe atunci eram, râde el. 

„Când vom trece de pandemie, ne gândim să facem o expoziție dedicată lucrătorilor medicali. Încă nu a fost vreo ocazie, pentru că noi întotdeauna facem expoziții tematice. Vom comemora, astfel, acei oameni care au avut de suferit și medicii din prima linie”, încheie muzeografa, mândră că are în colecție tabloul care în această primăvară face exact 38 de ani.

Foto – Liliana Botnariuc

Editare – Olga Ceaglei