„Războiul a fost şansa mea să vin în Moldova şi să scap de tatăl alcoolic”

L-am găsit pe Jănea întins pe patul îngust din camera 25 a Centrului de Plasament Temporar pentru Refugiaţi din satul Cărpineni, raionul Hâncești. E un băiat de 18 ani, uscăţiv, cu ochi mari şi limpezi. Zâmbeşte stingherit, când ne vede în tocul uşii. „Jănea, doar ţi-am spus să nu stai în pat îmbrăcat. Tu vezi că toată lenjeria e curată şi tu eşti cu hainele de afară”, îl dojeneşte părinteşte Tudor Ţenu, directorul centrului.

Jănea este cel mai vechi locatar al centrului, fiind printre primii refugiați veniţi odată cu atacul Federației Ruse asupra Ucrainei, declanșat la 24 februarie. Pentru băiat, cămăruţa mică este casa şi locul unde se simte în siguranţă. Un pat cu lenjerie imaculată, pereţi albi văruiţi, un dulăpior, un covor moldovenesc pe jos și câteva haine groase – aceasta este noua lume a lui Jănea, un refugiu de unde nu vrea să mai plece vreodată.

„Cum a fost, iată aşa şi vă spun”, începe el să-şi depene povestea. „Sunt din satul Udobnoe, un sat mic şi sărac de la frontieră cu Republica Moldova. Am doi fraţi mai mari şi două surori. Unul este în [satul] Tarutino, altul este, undeva, la război. Surorile sunt plecate departe [peste hotare], asta e ceea ce ştiu. Eu nu ţin legătura cu ei.”

Cu ochii în jos, descumpănit, din când în când aruncă o privire limpede şi uşor abandonată. „Mama mea a murit de cancer când eu aveam vreo 12 ani. Pe atunci lucram prin gospodărie, aveam capre, vacă. Iar tatăl bea mult. După ce a murit mama, a început să bea şi mai mult.” Nu-şi revenea și câte două-trei luni din beții, își aduce aminte băiatul. Fost combatant în Afganistan, bărbatul avea deseori halucinaţii și mătăhăia prin aer cu un cuţit de bucătărie. De Jănea nu se atingea, decât arareori, dar aceste crize îl îngrozea înfiorător pe băiat.

Lăsat în grija nimănui, Jănea îşi căuta singur de mâncare, singur îşi căuta de lucru prin sat. Vara şi toamna lucra în livezile de piersici. Aşa avea bani de mâncare, de îngheţată şi de ţigări.

Își descrie localitatea de baștină drept un sat mic, în care nu prea este de lucru, din care tinerii tot pleacă și rămân doar vârstnicii. Jănea, după ce a absolvit cele 9 clase, a rămas să lucreze prin sat.

Când a început războiul „oamenii au rămas pe loc. Toţi speră că nu vor ajunge luptele până la casele lor. Sătenii au gospodării, animale, nu pot să le lase așa”, continuă tânărul.

El, însă, în a treia săptămână de la atacul Federației Ruse, şi-a luat câteva haine groase şi a pornit spre frontiera moldo-ucraineană, aflată la doi kilometri de sat. „Războiul a fost motivul şi şansa mea să vin în Moldova şi să scap de sat şi de tatăl beţiv”, explică Jănea.

A ales o seară în care tatăl lui era la lucru, la o fabrică de prelucrare a peştelui. „M-am pornit noaptea. Absolut nimeni n-a ştiut despre planurile mele. Am luat-o pe dealuri, pe jos, până am ajuns la vamă. Acolo m-au văzut cei de la frontieră, m-au întrebat cine sunt. Eu nu aveam documente, dar le-am spus că-s singur și am aproape 18 ani și mi-au permis să intru în Republica Moldova.”

Reprezentanții Poliției de Frontieră ne-au confirmat că, în perioada situației excepționale, odată cu declanșarea războiului în Ucraina, a fost permisă trecerea frontierei de către minorii neînsoțiți, inclusiv fără acte de identitate, iar după procedura de documentare aceștia au fost transmiși autorităților tutelare din Moldova.

Acea noapte, Jănea și-a petrecut-o în tabăra de la Palanca. A doua zi, a urcat într-un microbuz care l-a lăsat la Cărpineni, unde a auzit de la voluntari că „se oferă cazare şi mâncare pentru refugiaţi”.
.

***

În centrul de la Cărpineni sunt peste 50 de refugiați, dintre care jumătate sunt copii de diverse vârste. Aleargă, vorbesc, se dau la tobogane. Din când în când, din direcția lor se mai aude câte un „Buna djioa!”. Aşa încearcă ei să-i salute pe lucrătorii centrului, când îi văd trecând pe alei.

Directorul Tudor Ţenu lucrează la acest centru din 2007, care mai întâi a fost Şcoala de tip internat cu o capacitate de 420 de locuri: blocul de studii, căminul de fete, căminul de băieţi, blocul alimentar şi blocul gospodăresc, toate amplasate pe un teritoriu de 5,5 hectare.

„Anul trecut s-au împlinit 60 de ani de activitate şi tot anul trecut s-a sistat activitatea”, ne spune Ţenu. „Primii refugiaţi au venit [la centru] pe 4 martie, dar deja din februarie, când a început războiul, am primit indicaţii că trebuie să pornesc toată maşinăria asta: apa, căldura… Ne-a fost greu, oameni nu aveam. Trebuia să pornim totul din nou.”

Țenu mai spune că, inițial, instituția trebuia să fie centru pentru copiii orfani din Ucraina, dar, pe ultima sută de metri, orfanii ucraineni au fost duşi în Europa. Așa că, de când s-a început războiul, au cazat 420 de refugiaţi, majoritatea, însă, s-au dus mai departe: România, Germania, Franța.

Când l-am vizitat pe Jănea, la începutul lunii iulie, la centru erau 59 de persoane refugiate, dintre care 23 de copii, majoritatea veniţi din regiunea Odessa şi Nikolaev.

„La început ne-a fost foarte greu”, își amintește Tudor Țenu. „Toţi refugiații erau foarte stresaţi. Ei acum s-au mai liniştit, dar la început era ca pe front la centru. N-am avut nici noapte, nici dimineaţă, toţi eram de veghe. Şi, din păcate, nici refugiaţii nu prea sunt uniţi între ei. Însă noi nu ne băgăm în sufletul lor. Fiecare familie e cu propriul destin şi istorie. [Noi] Încercăm doar să facem ce putem și cât mai bine.”
.

***

Copacii mari și umbroși de pe marginea aleelor alungă căldura înăbușitoare de vară. Liniște în jur, doar glasurile copiilor se aud din când în când. Jănea ne îndeamnă să-i vedem bicicleta și locul unde își petrece majoritatea zilelor – în garajele instituției.

Băiatul ar face o şcoală profesională de tractoriști-mașiniști în Moldova, dacă ar avea documente, dar să meargă în Ucraina să-și caute actele, nici nu îndrăznește. „Dacă nu mai pot reveni în Moldova înapoi?”, își mărturisește el îngrijorarea, în drum spre garaj.

Caută cheia într-un colț de streașină și deschide cu încredere ușa grea, semn că este stăpân pe acel colț de clădire. Bicicleta, nițel ruginită, îl așteaptă sprijinită de o masă. Însă băiatul se repede spre un telefon mobil, lăsat la încărcat într-un colţ dosit. E cadoul său la împlinirea vârstei de 18 ani, dăruit de noua lui familie – lucrătorii centrului.

„Când m-am pornit pe jos, spre Moldova, mi-a fost foarte frică. Nu ştiam ce mă aşteaptă, voiam să mă întorc în satul meu de baștină, dar totuşi am mers mai departe, spre frontieră”, continuă Jănea povestea refugierii sale.

Se încurcă în zile, în ani, se încurcă în șirul întâmplărilor din viaţa sa. Spune că e din cauza unui accidentul pe care l-a avut în copilărie. Tatăl lui a urcat beat la volanul tractorului şi s-au răsturnat, ceea ce i-a afectat sănătatea şi memoria. Supărările pe familie, însă, nu le poate uita şi nu vrea să se întoarcă în Ucraina „indiferent cine n-ar veni după mine”. „Să vină cu sutele, să încerce să mă ia de aici, că nu mă duc”, spune el aproape şoptit.

Înţelege că centrul este un refugiu temporar şi trebuie să se decidă rapid ce va face într-o ţară străină. „Voi învăţa cu încetul să vorbesc limba şi am să mă obişnuiesc cu locurile de aici. Eu nu vreau să plec din Moldova”, spune el cu tărie. Ar vrea să se facă şofer sau tractorist și speră să fie susținut, mai ales că a și legat o relație strânsă cu unul dintre angajații centrului.

„Eu mult îmi doresc să trăiesc în familia lui. Mă uit așa la el, la Vasea, şi văd că este un om foarte bun. Îmi place mult să fiu la el acasă. Deja am și fost de câteva ori. Soţia lui nu este împotrivă, nici copiii lor. Eu sper că voi reuşi şi, cu timpul, le voi face pe toate”, ne povestește Jănea planurile sale de viitor.

Vasile, sau Vasea, cum îi spune tânărul, este un bărbat din Cărpineni care a lucrat mai mulți ani la fosta Școala de tip internat. Acum, de când a fost transformată în centru, dă o mână de ajutor refugiaților.

Povestește emoționat că se înţelege bine cu Jănea și îi cunoaște povestea de viață. La rândul său, are patru copii, care trăiesc în străinătate, şi toţi sunt de acord ca adolescentul să vină în familia lor.

„Şi soţia este de acord să se mute cu traiul la noi. E un copil cuminte. Sperăm să fim ajutați cu informaţii, să vedem cum procedăm mai departe. Dar e treaba lui. El va decide: se va întoarce, totuși, înapoi la ai săi sau va rămâne aici. Eu nu apăs”, ne asigură bărbatul.

Și Tudor Țenu ne asigură că, atunci când se va închide Centrul temporar pentru refugiați, vor încerca să găsească o soluție pentru Jănea. „Este un băiat muncitor, poate chiar îl angajăm aici, la noi. Va trebuie să găsim o cale să-l ajutăm. Băiatul, după spusele lui, a avut o viaţă grea, dar a scăpat de acolo. Pe Jănea acum nu-l caută nimeni de acasă şi, deşi are deja 18 ani, este un copil, care încă are nevoie de protecţie, ghidare şi ajutor.”

De la atacul Federației Ruse asupra Ucrainei, declanșat la 24 februarie, și până la 7 august, Biroul migrație și azil a recepționat peste 8 mii de cereri de azil, dintre care peste 7 mii au fost depuse de cetățeni ucraineni.

În prezent, în Republica Moldova sunt 76 de mii de refugiați ucraineni, dintre care aproape 50 de mii se află mai mult de 90 de zile pe teritoriul țării.