Refugiați la Spitalul de Tuberculoză: „Vrem acasă!”

Blocul nr.2, din incinta Spitalului Clinic Municipal de Ftiziopneumologie din Chișinău, a fost transformat în centru de plasament temporar pentru refugiații ucraineni. Odinioară, secție pentru persoane bolnave de COVID-19, astăzi, găzduiește 160 de cetățeni din țara vecină, dintre care 68 de copii, care beneficiază de servicii primare gratuite: asistență medicală, hrană, apă caldă, asistență socială etc.

„În primele zile ale războiului a fost mai dificil să gestionăm fluxul de refugiați. Veneau care și cum. Acum este totul centralizat, organizat și e mult mai ușor să lucrezi. Avem și asistenți sociali, care ne ajută. Se ocupă de copii, de completat formulare, de înregistrat refugiați, lucru pe care trebuia să-l facă medicii. Am suplinit cu rezidenți, acolo unde nu se ajunge personal, ca să facem față și să gestionăm cât mai bine situația”, ne spune Marina Stanceva, vice-directoarea instituției medicale.

Ucrainenii nu au un regim ca de spital, dar, oricum, trebuie să respecte niște reguli, ne spune administrația. „Refugiații nu stau mult. Câteva zile și pleacă mai departe. Majoritatea aleg Europa: Germania, în special. Cel mai mult au stat două săptămâni. Avem diferite culturi, dar am găsit limbă comună cu toți. Vin și voluntari, tot mai puțini, dar vreo câțiva tot vin zilnic ca să distreze copiii”, conchide Stanceva.

Astfel, jumătate din cele trei etaje sunt ocupate de etnicii romi, cealaltă jumătate e ocupată de azeri, armeni, ucraineni, ruși. Majoritatea vin din Odessa, afirmă vice-directoarea.  

La etajul trei, în salonul 24, sticla ușii este acoperită cu un prosop imprimat cu fețe zâmbitoare. Aici sunt cazați: o bunică cu fiica și cei doi nepoți. Toți sunt din Odessa. Cu o săptămână în urmă au încărcat mașina cu lucruri de primă necesitate și în zorii zilei au fugit în Moldova fără să-și pună prea multe întrebări cum se vor descurca.

„E insuportabil și înfricoșător să auzi sirenele antiaeriene, apoi sunetele bombardamentelor din preajma orașului. Nu am mai rezistat și am luat decizia promptă pe 7 martie, împreună cu soții noștri, ca noi, femeile, să venim în Moldova, iar ei să rămână acolo. E mai ușor pentru toți așa, iar cel mai important am făcut asta pentru copii, care sunt acum în siguranță”, povestește Oxana, bunica, în timp ce-și șterge lacrimile.

Nu s-a gândit în viața ei că într-o bună zi va fi nevoită să lase baltă o mică afacere, apartamentul, totul și să pornească pe un drum al vieții nebătătorit și nedorit. „Noi nu ne ducem nicăieri, nici spre Europa, nicăieri. Noi vrem acasă. Sperăm să se termine rapid războiul și să ne întoarcem la treburile noastre”, speră bunica Oxana.  

Au trecut pe la punctul de trecere „Tudora – Starokazacie”, amplasat la frontiera moldo-ucraineană, care e mai puțin aglomerat decât cel de la Palanca. Nu au stat mult în rând, iar după ce s-au văzut pe pământul moldovenesc, Oxana, care se afla la volanul mașinii, a oprit la marginea carosabilului, a lăsat capul în piept și a tras un bocet „sănătos”. După ce s-a răcorit au luat-o spre Chișinău, la Moldexpo.

„Inițial, trebuia să ne oprim în Transnistria, la niște cunoștințe, dar pe ultima sută de metri dânșii ne-au spus că nu mai au locuri. Nu ne-am pierdut cu firea, am cumpărat o cartelă telefonică de la o benzinărie ca să avem acces la internet și să găsim Moldexpo pe hartă”, povestește bunica.

 

Ucrainenii, indiferent de ce etnie sunt, au rămas perplecși de câtă generozitate au dat dovadă moldovenii. „Să-ți ofere un acoperiș deasupra capului pentru familia ta, să-ți ofere mâncare, să-ți ofere servicii medicale și toate astea gratis, eu nu știu dacă noi am fi făcut atâta pentru moldoveni”, spune plină de recunoștință Oxana.

Ieri, femeile au ieșit în centrul capitalei să mai distreze copiii, pe Dumitru de 12 ani și pe Alexandru de 4 ani. La un moment dat, o moldoveancă, care avea un copil cu sindrom Down, s-a apropiat de Lena, fiica Oxanei, și din 60 de lei i-a întins 50. „Noi nu aveam nevoie de bani, dar moldoveanca a insistat. Eu așa de tare am fost impresionată de acest gest”, zice abia șoptit printre sughițuri, acoperindu-și fața cu palmele.

Copiii au fost rupți de la școala și de la grădinița din Odessa, ceea ce nu le pică bine, recunoaște mama. Luni, școala lui Dumitru începe lecțiile în regim online, însă nu au internet și nu știu ce-o să facă și cum o să se descurce. „ Telefoane și planșetă avem, dar nu este net și asta îngreunează totul. Ar fi minunat și dacă Alexandru ar frecventa o grădiniță aici. Și la lucru m-aș angaja temporar. În Odessa am lucrat într-un laborator medical la recepție. Partea bună că mi se păstrează locul de muncă când mă întorc, mai ales că am primit recent și calificare. Numai să se termine odată războiul”, ne spune Lena, care e de părerea că așa și nu conștientizează pe deplin ce li se întâmplă. “E strașnic la noi. Nimeni nu a crezut că Ucraina se va transforma într-un coșmar”.

În salon lucrurile stau vraiște. Tumbele sunt ocupate cu medicamente și produse de igienă, iar din valizele desfăcute lângă cele trei paturi „curg” hainele pe jos. O infirmieră în vârstă deschide ușa și ia gunoiul.

Lena se duce la cantină să aducă micul dejun: terci cu lapte. Între timp, se apropie un medic ca să-l consulte pe cel mic, Alexandru, care are nasul înfundat, iar din această cauză sforăie asurzitor. „Doarme!” arată Oxana spre copilul ghemuit în pat. Medicul ezită câteva clipe apoi anunță că va reveni.

Pe holul spitalului de la etajul doi e mult mai mare gălăgia. Bărbați de etnie romă și azeră stau la o masă și discută aprins. Alături, o bunică se plânge că familia lor, de facto, e mult mai numeroasă. „Am șase copii și 15 nepoți. La Moldexpo am fost despărțiți, o parte suntem aici, altă parte în alte aziluri, iar eu tare îmi doresc ca noi toți să fim împreună”.

Sunt aproape de două săptămâni în Moldova. La fel, ca și Oxana cu Lena de la etajul trei, bunica își dorește să se întoarcă cât mai curând în Odessa și să-și reia viața de odinioară. Au acolo trei case, business și rude.

„Vrem acasă. Tare vrem acasă. Aici nu ne plângem de condiții. Medicii sunt minunați. Ne consultă de fiecare dată când ceva ne doare. Suntem recunoscători pentru tot, dar acasă e acasă”, intervine un bărbat de etnie romă, care arată spre o sacoșă plină cu slănină proaspătă, pe care a scos-o după geam, în gerul de -8 grade Celsius. „Se păstrează mai bine în „frigider””, râde copios bărbatul.  

Pe lângă el trece ca o rachetă asistenta medicală Ana, care întocmește noi liste cu refugiați. E obosită, dar la picioare parcă are montat un motor. De la ultimul etaj răsună un cântec popular moldovenesc, care te îndeamnă să încingi o horă. O asistentă socială vioaie a pus în cerc vreo 10 copii refugiați și pe ritmurile horei îi invită să țopăie. Aceștia râd de prăpădenie, dar ascultă instrucțiunile asistentei cu atenție, care strigă cât o țin bojocii: „Crug balișoi, balișoi, balișoi (cerc mare, mare, mare – n.r.)”.

Jos, la recepție, un tânăr rezident completează registre. Explică că lucrul e diferit de cel pe care-l făcea înainte, dar nu se plânge. „Important că nu se întâmplă asta online”, zâmbește tânărul, care e sătul de toată treaba cu online -ul. Până acum a consultat refugiați cu boli nu prea grave: răceli, tensiune, gastrită, bronșită. „Multe se iau de la stres și de la schimbatul climatului. În general, vin sănătoși, doar că mulți nu sunt vaccinați și ar putea, ulterior, să se infecteze cu poliomielită sau rujeolă”, conchide viitorul medic.

Întrebați ce și-ar mai dori sau de ce necesități ar mai avea nevoie, refugiații răspund melancolici, înghițind noduri marinărești: „Pace! Doar atât. Pace!”.

De la începutul războiului și până astăzi, peste 600 de persoane din Ucraina au trecut pragul blocului spitalicesc transformat în azil. Totodată, aproape 100 de centre de plasament temporar pentru refugiați au fost deschise în ultimele două săptămâni în toată țara.

În jur de 300,000 cetățeni ucraineni au intrat în Republica Moldova de la începutul războiului în țara vecină, arată datele Poliției de Frontieră. Dintre aceștia, mai mult de jumătate au plecat în direcția României, iar peste 100 de mii au rămas în Republica Moldova.

Foto- Polina Cupcea