„Și eu unde să trăiesc?”

La Centrul de găzduire pentru persoanele fără domiciliu din Chișinău niciodată nu sunt prea mulți sau prea puțini oameni ai străzii – numărul lor se schimbă în funcție de anotimpuri. Iarna, când temperatura scade, aici vin și cei care pur și simplu așteaptă să treacă frigul. Din fericire, iernile în Chișinău nu sunt cele mai crâncene. Însă anume primăvara sau vara sunt anotimpurile în care poți cunoaște cu adevărat acest loc, când în el rămân doar cei care chiar nu au unde să meargă.

Situat pe strada Haltei, la doar șase sute de metri de bulevardul Gagarin, în linie dreaptă, pentru a ajunge la el, trebuie să traversezi podul peste calea ferată – un fel de graniță care separă simbolic acest colț al Chișinăului de restul orașului.

La început ești întâmpinat de o zonă industrială: garaje, conducte de termoficare, o unitate militară, câini vagabonzi. În mijlocul tuturor acestora – o clădire cu câteva nivele care amintește fie de o fostă grădiniță, fie de un vechi spital. Acesta este Centrul de de găzduire pentru persoanele fără domiciliu stabil din Chișinău.

În timpul zilei, centrul este aproape gol. Unii rezidenți lucrează, alții pur și simplu dispar în oraș. Pentru unii, „Haltei” a devenit un adăpost temporar. Pentru alții – ultima oprire.

Am decis să vorbim cu cei care locuiesc aici. Să aflăm prin ce au trecut și să înțelegem din ce constă prezentul lor.

Am venit la centru în perioada sărbătorile de Paște. Majoritatea oamenilor asociază această perioadă cu căminul familial, cu adunatul în jurul mesei de sărbătoare și depănarea amintirilor. Dar cum sărbătoresc Paștele cei care nu mai au unde să revină?

.

*

Vadim, 55 de ani

„Și eu unde să trăiesc?”

Vadim Perepelița s-a născut în Chișinău. Mama lui a avut cândva un apartament, dar, înainte să moară, l-a cedat fiicei sale mai mici. Sora avea propria ei familie – un soț și un copil. Iar Vadim nu avea nimic. „Am întrebat – și eu unde să trăiesc? Așa că am rămas fără casă”, spune el.

A fost tâmplar, făcea ferestre și uși din lemn. Își amintește cu mândrie cum ramele sale rezistau zeci de ani, nu ca cele moderne, din plastic. Dar tâmplăria nu mai este în vogă. Acum Vadim lucrează la o fabrică de carton. Este un loc de muncă temporar, susține bărbatul, dar care îl ajută să se țină pe linia de plutire.

Locuiește în centrul de găzduire de pe Haltei din decembrie anul trecut. Înainte de asta, închiria orice își permitea: o cameră de apartament, o odaie în vreun cămin. Muncea și se descurca: „Cât să mănânc și să plătesc chiria”.

Totul s-a schimbat după spital: tensiune arterială, o cădere, certificate medicale care nu au fost suficiente pentru angajator. A fost concediat. „Le-am adus certificatul și au spus că nu este valabil. Dar a fost dat de la spital, cum așa?”

Relațiile cu familia s-au deteriorat demult. „Nu voi merge la cumnatul meu – a procedat urât cu mine. Când privești prin acești ochi, încerci și să muncești, și să trăiești normal…”

Recent, a fost bătut de patru tineri. „Mă duceam să sfințesc pasca. La început nu i-am băgat în seamă. S-au apropiat din spate. Îmi amintesc că unul m-a lovit cu piciorul în coaste, apoi în nas. Nasul mi-e strâmb acum. Asta a fost la gară. Tinerii din ziua de azi… nu mai sunt ce erau odată. Pe de o parte, nu e frumos. Pe de altă parte, unde se uită părinții?”

I-au luat telefonul. A venit poliția. Acum Vadim se gândește cum să-și restabilească numărul de telefon, cum să obțină concediu medical, cum să-și păstreze serviciul. „Astăzi am sunat și am spus că am avut un incident. Iar femeia de la celălalt capăt al firului: Trebuia să te duci? Ei bine, cine nu s-ar duce să sfințească pască?”

Nu se plânge, doar povestește, oarecum monoton. „Viitorul… să muncesc, să mă strădui să-mi cumpăr o cameră, ca să pot avea colțul meu. Să-mi țin moralul sus și să merg mai departe. Să trăiesc. Să trăiesc, să muncesc.”

.

*

Galina, 68 de ani

„Aș prefera să trăiesc în toaletă, decât cu ele”

Galina Orlova locuiește în centrul de găzduire de doar două zile. Înainte de asta – spital, gară, drumuri. Vocea ei emană un resentiment pe care îl poartă cu ea de peste treizeci de ani.

S-a născut în Chișinău și a lucrat bucătăreasă. Totul a fost bine până la moartea surorii sale, de care avuse grijă mult timp. Atunci a și început totul. „Nu aveam suficienți bani să plătesc factura la lumină, iar ele mi-au spus: Ia-ți lucrurile și du-te în cele patru părți. Asta a fost.” „Ele” erau nepoatele. După moartea surorii, ele au devenit proprietarele apartamentului.

De atunci, Galina a trăit fără casă. Odată a încercat să obțină un loc într-un azil pentru bătrâni, dar nu a fost acceptă. I-au spus că este prea devreme: pensionară, da, dar prea „tânără”. În plus, pensia ei de 1600 de lei e prea mică pentru a-i oficializa șederea în azil.

În ianuarie a mers la spital – „doar pentru un control”. Acolo a urmat un curs de fizioterapie, perfuzii și, pentru prima dată după mult timp, s-a simțit mai bine. A urmat satul Chițcani din raionul Telenești, unde a îngrijit de o bătrână de 96 de ani. Locuia într-o casă, primea două mii de lei pe lună. „Ce? Sat, aer curat, e bine. Și oamenii de acolo sunt mai buni. Oamenii sunt mai buni în sat.”

În Chișinău, spune ea, chiar și cei apropiați „își sar la beregată”. „Eu spun așa cum este. Nu-mi pasă. Să se uite la televizor și să spună: Uite, mătușa mea! Le-am spus: Veți dori să mă chemați înapoi, dar nu mă întorc. Ei spun că sunt încăpățânată. Da, aș prefera să trăiesc în toaletă, decât cu ele”.

De Paște, a fost la biserica din sat. De Blajini se pregătește să meargă la cimitir. „Cum să nu mă duc? Am o soră, frați, tată, mamă acolo.”

După sărbători vrea să lucreze din nou. Chiar dacă nu în bucătărie, ca înainte, dar măcar să facă curat în vreo ospătărie.

Cu nepoatele nu a mai vorbit de vreo zece ani. „Ei sunt bogați, iar eu sunt simplă. Dar și bogații plâng.”

.

*

Serghei, 61 de ani

„Dacă aștept să-mi întâlnesc fiul… Tu nu ai aștepta?”

Serghei Maier stă de doi ani la centrul de găzduire. Vorbește calm, aproape fără emoții. Vorbește ca și cum tot ceea ce i s-a întâmplat sunt doar pagini dintr-o carte pe care nu a scris-o el însuși.

„Soția mea și cu mine ne plimbam prin Valea Trandafirilor. Polițiștii s-au agățat de noi. L-am lovit pe unul dintre ei și l-am ucis”. Asta s-a întâmplat în 2003. Pentru crimă a primit 14 ani, petrecuți în penitenciarul din Bender. A fost eliberat în 2017. Între timp, a rămas și fără soție, care decedase, și fără casă. Dar îi rămăsese un fiu stabilit în Ucraina.

A mers la el, a obținut un loc de muncă: șofer de camion. „Eram constant în deplasări. Nici nu am avut timp să-mi fac documente. Am fost deportat.”

În orașul Alexandria, regiunea Kirovohrad din centrul Ucrainei, a reușit chiar să-și cumpere o casă, spune el. Dar asta deja ține de trecut. În 2022, a revenit forțat în Moldova. Aici, din nou nimic. Fără casă, fără sănătate. „Acum nu mai lucrez. Sunt invalid. Am avut un atac cerebral. Și, înainte de asta, o rană.” În timpul uneia dintre deplasările cu camionul în regiunea Harkiv, au început bombardamentele. „Un șrapnel mi-a nimerit în picior.”

A supraviețuit. La fel și fiul său. Este singurul lucru pentru care este cu adevărat recunoscător. „Slavă Domnului, că fiul meu este în viață.”

Mai vorbesc la telefon, dar nu se pot vedea. Până în 2027, Serghei nu poate intra în Ucraina. El spune: „Fiul meu poate părăsi Ucraina, dar unde se va duce? Asta e întrebarea.”

„Dacă aștept să-mi întâlnesc fiul… Tu nu ai aștepta?”

De Paște a fost singur. Iar de Blajini se va duce la mormintele părinților săi. „Asta e tot. Mai mult nu am la cine să merg.”

Când Serghei era tânăr, îi plăcea motocrosul. Era o pasiune. În mișcare, se simțea viu. Acum este invalid. I-au rămas doar amintirile, apelurile telefonice și așteptarea unei întâlniri, care s-ar putea să nu aibă loc. Dar el așteaptă.

.

*

Nina, 69 de ani

„Ăsta-i tot Paștele, fiule”

De jumătate de an, mătușa Nina locuiește în centrul de găzduire de pe strada Haltei. Vorbește calm despre ceea ce pentru altcineva ar fi un dezastru: casă pierdută, legături rupte, fără pensie. „Am plecat în Germania, iar când m-am întors, casa dispăruse.”

Era casa părintească din cartierul Poșta Veche din Chișinău. Când a revenit, a aflat că fratele mai mare o vânduse fără știrea ei. Nu l-a mai dat în judecată – „Ce mi-ar da asta? El deja e la Doina”, spune ea, referindu-se la cimitirul de pe strada respectivă.

Mătușa Nina obișnuia să vândă diverse lucruri la Piața Centrală încă din perioada sovietică. Aceasta era întreaga ei „profesie”. După revenirea din Germania, tot ce-i rămăsese erau hainele pe care le adusese de acolo. „Nu sunt goală, am lucruri”, adaugă ea cu un ușor zâmbet.

Are un fiu, dar nu țin legătura. El stă în închisoare, de unde va ieși în trei ani. Pe altcineva nu mai are – părinții sunt morți, la fel ca și fratele ei.

Paștele l-a petrecut într-un foișor din curtea centrului. La cimitir nu a mers – „nu am avut cu ce”. Vorbește fără amărăciune despre asta. Mai degrabă pur și simplu constată: „Ăsta-i tot Paștele, fiule”.

Viitorul e în ceață. Deocamdată trăiește aici. „Dacă aș putea schimba ceva, aș face-o. Dar casa a fost vândută și eu am ajuns în [centrul de pe strada] Haltei.”

.

*

Igor, 50 de ani

„Cineva nu mă lasă să mor”

Igor locuiește în centrul de pe strada Haltei de trei ani. Lucrează paznic. Cuvintele sale alcătuiesc un destin plin de pierderi, durere, dar și putere.

„Am fost orb timp de 30 de ani. Mi-am pierdut vederea în urma unui accident – am sărit în aer într-o mașină, în 1995. Atunci mi-a fost perforat și piciorul, și pe podul nasului mi-a rămas o cicatrice. Dar am supraviețuit. Apoi centrul de pe Haltei mi-a salvat viața. Prin intermediul lor am avut o operație – ochiul stâng mi-a fost refăcut. Cu cel drept, „încrucișat”, spune el, nu a mers.

De la 14 ani Igor a practicat box și judo. A făcut performanță, a călătorit în străinătate – Polonia, Cehia… Apoi armata, forțele speciale, războiul de pe Nistru. El avea 18 ani. „Frică? Femeilor le e frică. Bărbaților – nu”. A fost rănit, lăsat la vatră.

„Am fost salvat de multe ori în viața mea. Constant. De cineva de sus, dar și de oameni buni. Cineva nu mă lasă să mor.” Nu o spune cu patos, ci cu calm. Ca un fapt.

Familia s-a destrămat. Mai întâi a murit mama lui, apoi soția și fiica lor cea mică – într-un accident de mașină. Fiica cea mare este în viață, are 32 de ani, doi copii și locuiește în Germania. „Sunt bunic, dar fiica mea nu vrea să mă vadă. Nu comunicăm.”

Mai are niște rude, dar nu prea ajută: „Pot să dea de mâncare, 200-500 de lei. Dar nu poți locui cu noi – avem copii, nepoți.”

Acesta este motivul pentru care locuiește pe strada Haltei. Înainte de asta, a stat într-o organizație similară din sectorul Botanica.

De Paște a lucrat. Iar de Blajini a mers la Strășeni, la mormintele părinților. „M-am rugat, am stat 2-3 ore, am împărțit pomeni, totul așa cum trebuie. Am plâns un pic și înapoi la centrul de pe strada Haltei și la muncă. Am doar o zi liberă pe săptămână”.

Zice că a avut cândva un apartament. Pe viaduct. „Părinții mi l-au lăsat în dar, fără drept de vânzare. Pe viață, până mor. Apoi copiilor.” Dar, acum 20 de ani, a rămas fără el. Acum acolo locuiesc străini. „Nu mă lasă să intru, cheamă poliția. Aș vrea să am un avocat, să-i dau în judecată…”

„Ei spun să-i evacuez singur. Dar nu vreau să acționez ca un bandit – lasă instanța să decidă. Vreau să o fac după buchia legii”. Vrea chiar să meargă în audiență la președinta Maia Sandu, „poate ea mă va ajuta”.

Acum muncește, rezistă, nu renunță.

„Am doar 50 de ani. Sunt încă tânăr. Trebuie doar să lupt”.