„Stau în costumul Omului Păianjen, dar, în puii mei, eu nu sunt supererou”43 min read

Articol tradus din limba ucraineană. Versiunea originală poate fi accesată aici.

#3
Dmitro Muranțev 

Înainte de invazia [rusă] la scară largă, orașul Mariupol era mult mai fain decât Donețkul. Donețkul a rămas blocat în 2014, pe când Mariupolul, din 2016, se dezvolta văzând cu ochii. De când m-am mutat acolo definitiv, în 2019, tot văd cum mereu se construiește ceva – un drum nou, un bulevard nou, edificii noi. La Teatrul Dramatic este reabilitat acoperişul; colegiul la care am fost admis e în proces de renovare. Toate instituțiile cu care interacţionam erau în reparaţie. Infrastructura, serviciile, transportul public… În Doneţk circulau unităţi de transport de prin epoca sovietică, pe când aici [în Mariupol] puteam achita oriunde prin Apple Pay, chiar şi la chioşcuri. În general, nu foloseam numerarul. Pe când în Doneţk nu sunt [nici măcar] bănci.

Când am sosit, le tot povesteam localnicilor cât de cool este Mariupolul. Eu sunt din Doneţk, de asta am remarcat schimbările care s-au produs treptat şi pe care ei nu le mai observau. Ei nu înţelegeau la ce ne mai trebuie să ne integrăm în UE. Dar totul e simplu: circulă troleibuzul cu aer condiţionat, monitor, Wi-Fi, tot acolo vezi inscripţia „Achiziţionat cu suportul Uniunii Europene”. Deschideți ochii! Cel puțin pentru asta ar trebui să vreţi în EU.

Oricum, tinerii remarcau toate aceste lucruri. Au apărut tendinţe noi, se întâmplau tot felul de activități faine și totul avea loc în ucraineană. Oricât de paradoxal ar părea, oamenii au început să perceapă lucrurile în felul următor: Ucraina înseamnă bine, iar ceea ce e legat de Rusia – deja e altceva.

Când observi ceva în limba rusă, primul lucru care-ţi vine în minte este că e ceva vechi, ceva cu iz sovietic, ceva din perioada când se scria în rusă. Iar dacă vezi ceva în ucraineană, înseamnă că e ceva nou. 

Tot felul de evenimente pentru tineri, festivaluri, toate se dezvoltau foarte activ anume în limba ucraineană. Personal am convins câteva persoane să treacă la ucraineană. Nu că aş fi impus vreodată acest lucru, pur şi simplu le spuneam: „Mie mi se puneau interdicţii, aşa că acum vreau să savurez faptul că trăiesc în Ucraina”.

.

Am încercat să fac contrapropagandă 

Nu credeam că se va întâmpla [invazia rusă]. Întreprinderile erau evacuate, iar eu mă gândeau: „Ce le veni oare? Poate s-au dus niţel cu pluta de la Covid şi se vor apuca să închidă una-alta de la fiecare fleac?” Nu poate fi Rusia atât de nătângă, încât să nege timp de opt ani că luptă contra noastră şi, când colo, într-al nouălea an, să-și dea arama pe faţă şi să spună: „Da, eu lupt împotriva voastră”. La ce bun, atunci, timp de opt ani, ai spus că nu ai treabă cu republica populară Doneţk, dacă acum ai de gând să ne ataci deschis?

Şi el chiar a făcut-o!

La patru dimineaţa, în uşa camerei mele de cămin, bate prietenul meu. Tare îi mai place să mă trezească aşa. Ei, doar suntem studenți şi e clar că ne place să ne mai distrăm. Eu îi zic să nu îndrăznească să-mi joace festa cu trezitul tocmai azi, când am o zi importantă la colegiu. La care el: „Omule, a început! – Ce a început? – Războiul!”. Am izbucnit în râs. Am deschis imediat Youtube-ul, iar acolo [activistul și avocatul Serhii] Sternenko – frate, pe bune a început!

Stăm şi ne hlizim: El ce, e nebun? Gata, el e terminat. Îl vor sufoca cu sancţiuni și Rusia va fi blocată. Uite că aşa şi s-a întâmplat, acum ţara e proscrisă. 

Şi atunci a început… Îmi scriau tot felul de nemernici pro-ruși, gen: „Dima, cum ești? Hai, mai rabdă câteva zile. În 2-3 zile se va încheia totul.” Cum adică 2-3 zile? Ei nu au ajuns până la Mariupol, iar de Kiev nici vorbă nu poate fi.

Trece o săptămână, încă avem rețea, în jur numai explozii, dar [trupele ruse] încă nu au intrat în Mariupol. Permanent făceam poze şi video cu drapelele ucrainene din Mariupol şi postam pe reţelele sociale – „Rusia nu a reuşit. Ea e mai slabă decât Ucraina. Timp de o săptămână nu a reușit să intre în Mariupol. Nu poate cuceri Kievul timp de două zile anume din cauza că nici în Mariupol nu este în stare să intre. Mariupolul se află la 20 de kilometri de Donețk. Ea este foarte slabă. Nu este puternică și nu inspiră groază.”

Încercam să fac un fel de contrapropagandă. Precum că, din contra, [Rusia] e de râsul găinilor, că e demnă de milă – asta e ceea de ce se temeau Statele Unite? Chiar și eu credeam că ea nu e într-atât de toantă, încât să ne atace. Dar dacă și ne va ataca, atunci într-adevăr va ajunge până la Kiev, va intra în oraș, după care vor începe negocierile. Dar ea a făcut acest lucru – ne-a atacat – și nu a putut s-o facă până la capăt – să ocupe Kievul.

Ea pur și simplu a umblat toată viața cu speriatul – nu are ea atâtea forțe. Numai cât și câte stereotipuri despre ea nu bântuiau anterior? Da, există corupție, dar armata – ei au armată puternică. De nu aveau o armată puternică, țara demult s-ar fi dezintegrat. Dar uite că și acolo totul se ținea pe vorbe goale.

Evident că eu acum nu neg că avem un inamic foarte puternic, asta este un lucru cert, iar Forțele Armate ale Ucrainei fac un lucru incredibil de mare. Noi, în cel mai serios mod posibil, ne măsurăm puterile cu o doua cea mai puternică armată din lume. Dar, oricum nu ar fi aceasta, noi pur și simplu luptăm cu forțe care ne depășesc numeric și cu o țară care deține arme nucleare.

.

Picioare, vă rog să mă iertați, dar de voi îmi pasă cel mai puțin 

Mă uit pe geam – toată lumea a dat iama să retragă numerar. Bancomatele [au cedat]… Problema mea era următoarea – eu aveam totul în telefon, până şi cardurile le pierdusem. Băncile, evident, nu funcţionau. Nu știam de unde să fac rost de bani cash. Se putea prin intermediul numărului de telefon, însă bancomatele noi, unde puteam face acest lucru, la fel se deconectaseră. Căutam un magazin unde puteam plăti cu cardul. Am dat peste magazinul „Halya Baluvana”. Este o reţea de magazine care comercializează pelmeni (colțunași cu carne – n.r.) de producţie proprie. Și am cumpărat pelmeni de toţi banii pe care îi aveam. De fapt nici bani prea mulţi nu aveam, că doar sunt student. Să-mi fi rămas vreo mie de hrivne şi uite că am cumpărat pelmeni de toţi aceşti bani. Cam o săptămână am stat doar pe pelmeni, dar îmi făcea plăcere, pentru că eu ador pelmenii.

Pe urmă străzile s-au făcut pustii. Cu fiecare zi era tot mai rău și mai rău, dar, fiind acolo, în interior, nu observi schimbarea. Am început să urmărim canalele de Telegram, pentru a fi la curent cu situaţia din Mariupol. Bunăoară, este nevoie de donat sânge pentru militarii răniţi. Vin iute acolo, dar la punctul de colectare deja se formase o coadă enormă – locuitorii din Mariupol aşteptau să doneze sânge pentru Forţele Armate ale Ucrainei.

Aşa şi nu mi-a mai venit rândul. M-au trimis acasă, pentru că a fost donat foarte mult sânge. Acesta se alterează repede, aşa că m-au îndemnat să vin peste trei zile. Am revenit, dar din nou nu m-a mai ajuns rândul. Așa și nu am mai apucat să donez sânge. Am încercat de două ori, dar nu am reușit. 

Și când colo, hop! Este restricționată circulația, începând cu orele șase seara. Deja e mult mai dificil să găsești magazine care în general funcționează, fără să mai zic de cele la care să poți achita cu cardul.

Hop! Încep jafurile. Oamenii pur și simplu spărgeau magazinele și luau alimente. De situație profită bețivanii. Apoi vine poliția și începe să verifice – ai luat doar alimente din magazin sau ai pus mâna și pe alcool. Iar pe fundal, ele tot mai aproape și mai aproape aterizează.

După care s-a deconectat lumina, iar tu stai și te gândești că, gata, te apucă depresia, nu alta.

În camera mea, eu locuiam la etajul trei, geamul era pe centru, dintr-o parte era patul și masa de scris, pe care stătea laptopul la care îmi făceam conspectele. Iau patul, îl pun pe vertical și acopăr geamul. Așternuturile le aranjez lângă ușă, iar în fața lor pun masa culcată pe-o parte. Mă întind pe jos. Doar picioarele mi se zăresc [de după masă]. Și mă gândesc: Picioare, vă rog să mă iertați, dar, din tot corpul, de voi îmi pasă cel mai puțin. Ipotetic vorbind, poți să-ți montezi o proteză doar dacă nu te nimerește în țeastă.

A apărut din nou lumină. „O, să știi că totul e în regulă, fârtate!” Pe atunci jucam Lego Mario SuperHero. Nu știu din ce motiv, dar aveam nevoie de un joc care să mă binedispună.

Urmează un alt bombardament și cineva îmi bate la ușă. Vecina îmi spune: „- Basta, Dima, mergem la primul etaj. – Ei hai! – Ce fel de «Ei hai!». E război, omule! – Care război! Pe bune!? În Donețk, în 2014, era la fel – mai cădea o bombă, lumea se adăpostea pe holuri, trebuie să deschizi gura, [să respecți] regula celor doi pereți. Eh, pentru mine nu e nimic nou sub soare.”

Ea oricum m-a rugat, așa că am coborât. Acolo se adunase tot căminul nostru. Toată lumea era deja jos, își întindeau saltele la podea… Lumina s-a deconectat din nou, după care a dispărut apa și rețeaua telefonică.

.

Simți că o iei razna 

Era început de martie, încă nu se luase omătul. Noaptea a plouat, zăpada a început să se topească și eu mă trezesc de la zăngănitul căldărilor – lumea se apucase să adune apă de ploaie. Am improvizat un fel de bucătărie comună. Acum fierbeam mulți pelmeni. Pelmenii mei demult se dezghețaseră în frigider. În general era frig – căminul nu mai avea căldură, dar frigiderul, chiar dacă nu lucra, pentru că nu aveam lumină, mai păstra un pic de rece. Poate că [pelmenii] erau chiar un pic alteraţi, dar nu mai observam. Îi mâncam cumva.

Apoi vine un grup de vreo 14-20 de persoane. Erau refugiaţi dintr-un sat distrus complet. Şi stau şi ei cu noi. Le-am alocat etajul doi. Apoi au sosit la noi reprezentanţii unor organizaţii de genul Crucii Roşii, dar nu sunt sigur că anume ei au fost. Ne-au instalat un dozator de vreo 50 de litri de apă potabilă.

Basta! Acum căminul e un loc de refugiu. În linii mare, chiar un adăpost antiaerian. Am început să facem de gardă. [Am început] să încuiem ușile. Ieșeam iute afară, ca în jocul Fallout. Cozile la singurele câteva magazine care mai funcționau erau mari – stăteai acolo câte cinci ore. Stai, faci cu rândul cu alți prieteni, începi să comunici, faci cunoștință cu altă lume. Ce îți mai rămâne, când nu ai telefon?

Am început să fac cunoștință cu lumea din cămin. Acolo locuiau actori de la teatrul nostru care lucrează acum împreună cu noi – Olena, Igor, fiul lor Matvei (povestea lor am publicat-o săptămâna trecută – n.r.). Am făcut cunoștință cu dânșii. Mai demult, eu, fiind student, îi vedeam doar pe scenă.

În cămin s-au format două echipe: unii se țineau de prădat, iar alții mâncau din rezervele pe care le aveau și spuneau că nu vor degrada, cu siguranță, până la așa ceva. Unii dintre noi ne culcam cu cuțitul sub pernă. Ca să nu ne fure mâncarea ori să nu ne sugrume, din cauza că suntem contra [jafurilor]. În plus, mai erau și refugiații. Doar habar nu ai ce fel de poamă sunt acești oameni. Simți că o iei razna. Cine e ăsta? Poate mâine să te prade și pe dracu’ îi mai dai de urmă. Tu doar nu-i cunoști!

.

Fir-ar! La ce bun ție făina asta?

Banii nu mai aveau nicio importanță – era important să-i poți cheltui. Stăteam la coadă, cumpăram mâncare. Adică nu jefuiam, nu prădam, încercam oricum să respectăm regulile. Dacă începea sălbăticia, totul s-ar fi încheiat foarte prost.

Situația se înrăutățea. Nici nu am observat cum am început să dorm pe hol la primul etaj, deja respect regula celor doi pereți. Constant cad rachete prin preajmă. În spatele nostru, un bloc a ars în întregime, în față – explozii.

Și iată că, la 5 martie, noaptea, deasupra noastră zboară un avion. Zboară atât de jos și mi s-a făcut atât de tare frică, încât m-am întins imediat pe jos. Dimineața m-a trezit un tip care era cu un an înaintea mea la colegiu, Andrei îi spune, el acum este în Kiev, și îmi zice că militarii anunţă prin megafon evacuarea din Mariupol – de la Teatrul Dramatic lumea va fi evacuată în oraşul Zaporojie. Adică mesajul era următorul: „Adunaţi-vă lucrurile şi mergeţi la Teatrul Dramatic”. Acolo era punctul de plecare spre Zaporojie.

Pe atunci aveam o iubită acolo [în Mariupol]. Acum suntem doar prieteni, ea se află în Germania. Slavă Domnului, e bine acum. Locuia la periferia oraşului. Dacă mergeai repede, ajungeai într-o oră. Înţeleg că-i bâja, dar nu pot pleca fără dânsa. I-am spus lui Andrei să meargă la Teatrul Dramatic, iar eu cu iubita vom veni mai târziu.

Am fugit după ea – alergam realmente sub tiruri de artilerie. Deja nu era deloc sigur să te deplasezi prin oraş. 

Am întâlnit-o stând la coadă la un magazin. Magazinul se închidea şi împărţeau făină. Ea stă toată albă, plină de făină: „Fir-ar! La ce ce bun ție făina asta?” Nici ea nu ştie la ce i-ar trebui. Am luat-o şi pe dânsa, şi pe mama ei.

.

Eşti în starea unui personaj și eşti absolut sigur de ceea ce faci

Ajungem la Teatrul Dramatic. Am un mesaj video pe care l-am distribuit pe Telegram – este ceea ce am reuşit să expediez mamei şi tuturor prietenilor.

„E naşpa la noi în Mariupol. Tot centrul arde, Port City, metroul, regiunea de lângă Port City. Dima ne-a luat azi din [sectorul] 23, alergam, iar deasupra noastră zburau obuze, totul zbura deasupra noastră” povestește Liza în mesajul video. „Dar noi nu disperăm, Rusia va fi terminată și noi neapărat vom învinge”, se include Dmitro. „Acum suntem la adăpost în Teatrul Dramatic, vom aștepta coridorul [de evacuare]”, continuă Liza. „Orcii sunt terminați, slavă Ucrainei!”, adaugă Dmitro.

[Liza] A spus un lucru foarte important: că suntem la adăpost în Teatrul Dramatic și că vom aștepta coridorul. Deci, nu a spus, pur şi simplu, că [teatrul] pare [un loc] sigur. Nimeni nu credea că Teatrul Dramatic este un loc sigur. Noi nu suntem nebuni de legat. Pur și simplu așteptam autobuzele – acesta era singurul motiv, pentru că [teatrul] este inima orașului și este cel mai cunoscut loc din oraș. Evident, dacă va începe evacuarea, totul va începe de la Teatrul Dramatic, de aceea noi și eram acolo.

Am stat în teatru de la 5 martie și până la 16 martie. Și în fiecare zi le promiteam [Lizei și mamei ei] că mâine vom pleca. Eu tot le promiteam, iar ele deveneau tot mai deprimate. Nici eu deja nu mai credeam, evident, dar le promiteam, pentru că mi-am asumat responsabilitatea – doar eu acolo le-am adus [la teatru]. Mama ei era extrem de stresată și mereu spunea: „Hai să revenim în apartament.”

Dacă e să ne referim la mine, nu reacționez nici eu prea adecvat. Zic că era din cauza adrenalinei. Încerc să am o abordare pozitivă, când acolo e un adevărat infern. Acum, când mi-am mai revenit, analizez totul și mă cuprinde un atac de panică, dar atunci eram permanent în această stare.

E ca atunci când actorul iese pe scenă, iar pe urmă te uiți singur la tine dintr-o parte și te miri: „Ca să vezi, pe bune eu am făcut asta?” Ca și cum eşti în starea unui personaj și eşti absolut sigur de ceea ce faci. Acolo a fost exact așa. 

Acolo nu mai era o clădire. Totul parcă era construit din oameni. Nici tu pereți, nici tu podea. Doar oameni. Era ca un fel de vis suprarealist – eu călcam pe oameni, pentru că ei locuiau pe podea. Pereții sunt plini de oameni. Copii plâng, tușesc. Tuturor le este deja în cot de coronavirus. Cred că niciodată în viață nu am mai văzut atâta lume la un loc.

Oamenii se luau la harță. Luptau pentru un colţişor: „Eu am patru copii!” „Eu am trei, dar unul e prunc!”. Lumea luptă nu pentru o încăpere, ci pentru un colţişor la peretele cu mai puține geamuri.

Am intrat în subsol, acolo totul era ocupat. Mai târziu am găsit un colţ năpădit de metal uzat. Noi pur și simplu am cărat toate fiarele de acolo în vreo jumate de zi și acum era colţişorul nostru. Am găsit și niște maculatură – o arhivă sovietică. Am luat hârtia și am întins-o pe jos – dormeam pe ele, ca să nu ne culcăm direct pe dușumeaua de ciment. Mâncare mai aveam din ce a luat mama [Lizei].

.

Salvarea noastră erau chipsurile

Când prima dată nu a fost deschis coridorul de evacuare, am spus că este în regulă, vom pleca noi oricum. Când nu a fost deschis nici a doua oară, am ieşit în stradă să caut ceva. Militarii noştri deschideau magazinele şi puteam lua resturile de marfă, dar în ele era mare îmbulzeală. Lumină nu era, te orientai doar după sunet. În supermarket, unde sunt o sumedenie de sticle, chiar sunt multe riscuri – podeaua e toată de ceva lichid și cioburi, iar tu nu vezi nimic, pentru că este întuneric beznă peste tot și nimeni nu poate lumina un pic cu ceva. Cu lumânarea în mână nu ai cum să mergi pe acolo, iar lanterne nu sunt. Pur și simplu ții minte încă dinainte de război, când ai fost pe acolo, ce marfă și pe care rafturi stătea. Da, uite că am dat de chipsuri. Garantat sunt chipsuri. Hop și le-am luat.

Ne distribuiam sarcinile. Bunăoară, azi eu merg să caut de-ale gurii, iar mama Lizei caută în incinta teatrului un loc unde sunt generatoare, pentru a încărca bateria telefonului măcar până la 2%. Liza trebuia să stea la coadă, să ia ceea ce distribuiau voluntarii. De exemplu, la dejun distribuiau câte un biscuit și apă fierbinte. Dacă aveai un pachețel de ceai, îl puteai înmuia acolo. La prânz ne dădeau bulion. Pe bune era doar bulion. Se numea supă, dar , pregătită pentru atâta puzderie de oameni, era apă chioară. Și asta devenise normalitate. Și deja dacă mai aveam parte de cină, atunci meniul era același ca la dejun.

Nu te speli deloc, nu te bărbierești. Ne spălam pe față și pe dinți la WC. Acolo luam apă din rezervoarele pentru stingerea incendiilor. Apa era amară, nu era chip de băut, dar îți puteai măcar clăti gura de pasta de dinți.

Cam așa ne-am dus noi existența până pe data de 16 [martie]. Lucrurile se tot înrăutățeau, ne amenința foamea, rezervele de provizii erau pe sfârșite. Salvarea noastră erau chipsurile. Ele se păstrau și deschise și nu deveneau într-atât de grețoase, încât să nu le poți mânca. În fond, sunt conserve și unde mai pui că ele conţin şi multe calorii.

Deja mai târziu, când eram în Ujhorod, am montat un spectacol în baza experienţelor noastre. Povestea mea descria existenţa mea în acea stare. Poţi zice că e umor negru. Eu nu spun povestea cuiva, eu îmi spun povestea pe care nici singur nu o conştientizez până la capăt, din motiv că inconştientul blochează aceste evenimente.

.

Care naibii pungă!?

Era 6 martie, a doua zi de când ne adăpostisem în teatru. Încercam s-o calmez pe Liza, aşa că-i propun să facem o plimbare prin oraş, să căutăm de-ale gurii și să vedem cum stau lucrurile. Ieşim din teatru şi pornim la drum. Am auzit că supermarketul de lângă Teatrul Dramatic se închide și lichidează stocurile de produse și acolo putem cumpăra pâine! Mergem, stăm la coadă şi aud vorbe, printre cei adunaţi, precum că militarii au deschis ușile Magazinului Universal Central şi le permit oamenilor să intre să-şi ia de mâncare. Îi spun Lizei: „Stai la coadă, iar eu merg să verific dacă este adevărat zvonul”.

Într-adevăr, militarii lasă lumea să intre, dar în interior e acea beznă despre care v-am spus deja. Intru şi îmi dau seama că acolo este un haos total. Oamenii se bat, ţipă, se iau la harţă. Cineva are lanterne, alţii nu au. Constat că acolo te pot omorî pentru mâncare. Înţeleg că, dacă îmi bagă cineva un cuţit între coaste, nu mă mai găseşte nici mama, nici tata. Şi nici Liza, iubita mea, nu mai dă de mine.

Atunci am luat două pachete de chipsuri şi iaurt cu termenul de valabilitate expirat doar cu o zi! Eram în culmea fericirii, doar e un adevărat deliciu! 

Revin la Liza și mă laud: „Ia te uită ce am. Am făcut rost [și] de chipsuri. Îți imaginezi, abia de ne-am pus la coadă, iar când ne va ajunge rândul, vom lua și pâine! De ce plângi? Mâine vom pleca! Vom porni la drum și vom ajunge în Zaporojie, încă ne va mai rămâne ceva de-ale gurii!”

Lumea care stătea la coadă a auzit asta și dau buzna peste mine: „- De unde le ai? – De la Magazinul Universal Central?”. O babă urlă: „- De la care Magazin Universal Central? – Păi, acolo militarii lasă lumea să intre. – Pe dracu’ mai găsești ceva acolo. Dă-mi măcar niște chipsuri!” Îmi smulge din mâini un pachet și o ia la sănătoasa. Eu stau și mă gândesc – s-o iau la picior după dânsa ori s-o las baltă. Atunci îmi vine ideea să dau o fugă până la Teatrul Dramatic, să las totul acolo. Nu de alta, dar voi rămâne cu nimic.

Îi las Lizei iaurturile cu termenul de valabilitate expirat, noi le-am băut puțin mai târziu, stând la coadă, și vin glonț la Teatrul Dramatic. Mama Lizei stă în colţişorul nostru şi plânge. Ea varsă lacrimi, în timp ce eu, asemeni lui SpongeBob, alerg într-una, mereu le încurajez, exact ca în mesajul video. Şi unde zic: „De ce sunteţi tristă? Uitaţi-vă câte chipsuri avem!” Și ea, pe bune, atât de tare s-a bucurat, și îmi spune: „Voluntarii mi-au oferit o bucăţică de caşcaval.” Îmi arată un cubuleţ atâtica de mic – nici nu ai ce vedea. Arată ca Parmezanul, însă, de fapt, era produs de caşcaval. Îi spun: „Tsss! Aţi face bine să-l ascundeţi, înainte ca vreo babă nebună să vi-l şterpelească, cum am păţit eu cu chipsurile. Diseară îl păpăm!”

Revin la coada în care stătea Liza. Rândul nu se mişcă deloc. Cât stăm, îi povestesc despre caşcaval şi ea unde face: „- Dima, uite care-i treaba. Avem nevoie de o pungă, ca să cărăm produsele. Că doar nu le vom duce în mână. Hai, du-te înapoi la teatru, să-ţi dea mama o pungă. – Cum adică? Şi de ce, mă rog, nu mi-ai zis mai înainte? – Şi cum ai vrut să-ţi zic? Poate trebuia să te sun?”. Dar până acolo e o distanţă de vreo 400 de metri de parcurs.

Nu am de ales. Dau fuga după pungă. Pe la jumătate de drum, aud huruitul unui avion. Jjjjj…. Încotro s-o apuc? Spre Teatrul Dramatic sau înapoi spre Liza?

Aud, exact ca în film, șuieratul bombei. Și, în acele clipe, cât ea zbura, am reușit să cad jos, să mă ridic și să încep să mă rog – nici nu înțeleg de unde știu rugăciuni. Am apucat să-mi iau rămas bun de la toți… Bum! Iar eu sunt în viață! 

Văd fum în direcția teatrului Teatrul Dramatic. Observ că fumul se ridică de undeva dintre Magazinul Universal Central și teatru. Să știi că e bine, deci Liza este nevătămată.

Alerg într-un suflet la Teatrul Dramatic să iau afurisita de pungă, iar în cale îmi vine val-vârtej mama Lizei. Tremură toată și țipă: „Unde e Liza!? Ce faci aici? De ce ai lăsat-o? – Păi, am venit după pungă… – Care, naibii, pungă!?”

Vin în fugă voluntarii – ea urlă din toţi bojocii, de răsună tot teatrul. Lumea amuțise și o ascultă. Voluntarii încep să mă desprindă de dânsa. Ea tremură ca varga. Asistentele medicale i-au administrat mai târziu tranchilizante, ca să-și revină. Iar eu mă gândesc: „Fir-ar! Nu știu. Am venit și eu după o pungă. Însumi sunt șocat.”

Voluntarii mă întreabă: „- Ce s-a întâmplat? – Nu știu, am venit și eu după pungă, doar atât”. La care ei îmi zic: „Erai cu Liza, adică? Și Liza unde e? Unde ți-e iubita?”. Mai că nu făcusem ceva pe mine, pentru că eu chiar nu știam cu siguranță dacă Liza a pățit ceva sau nu.

.

Ai o pungă?

Împreună cu voluntarii dăm o fugă la coada în care stătea Liza. Până acolo sunt vreo 400 de metri, dar acolo e cu totul altă realitate – toată lumea e calmă, un adevărat feng shui. Mă apropii iute de dânsa, ea stă liniștită: „- Tu ești, Dima? Dar unde e punga?. – Liza, care naibii pungă? Mai nu m-a omorât, în primul rând, bomba, iar în al doilea – maică-ta! Acolo e panică totală! – Și de ce e panică? Am auzit că parcă a explodat ceva undeva…”.

Le spun voluntarilor: „Duceți-o pe Liza, naibii, la maică-sa, cât nu s-a scrântit femeia. Eu voi sta singur la coadă. Fără pungă. Mă descurc eu cumva.”

Îmi vine rândul. Trebuia să vorbesc repede, pentru că în spate stă foarte multă lume și toți sunt destul de furioși. În plus, tirurile continuă, se aud explozii foarte aproape. Spun simplu: „Dați-mi, vă rog, ceva dulce (mi-a dat două ciocolate), dați-mi țigări (și vânzătoarea îmi dă șase pachete) și, cel mai important, pâine (îmi dă una). Se poate încă una?” Scot pașaportul Lizei și-i zic: „Fata aceasta, ea tot a stat în rând, ea pur și simplu nu a mai rezistat și a plecat, așa că a doua pâine o iau pentru ea”. Ca să fie clar, sunt niște pâini miniscule. Negre. Borodinskii.

„Vai, mulțumesc!”. Și faza cea mai tare e că, la final, vânzătoarea mă întreabă: „- Tu cum ai de gând să duci toate astea?  Ai pungă? – Aveți pungi în vânzare? – Evident. 100 de hrivne.”  Drăcie! E un preț nebun pentru o pungă. O pungă costă 50 de copeici… Râzând ca un nebun, îi spun: „Iau una”. Deci, două pâini, șase pachete de țigări, două ciocolate și o pungă, pe deasupra, m-a costat 800 de hrivne. Dar asta nu-i nimic.

Bucuros nevoie mare, revin la teatru. Clar că am încasat-o pentru acea pungă, chiar dacă ele însăși își doreau o pungă. După, făceam glume, precum că vom păstra punga și o vom înrăma, după ce scăpăm din Mariupol.

.

Tu cum ți-ai dori să mori?

Erau situații când nu puteai ieși din teatru. Ea era tot mai  aproape. Pe bune, moartea se apropia de noi. Noaptea a fost bombardat Magazinul Universal Central. L-au făcut una cu pământul. Exploziile se auzeau deja foarte tare – moartea pur și simplu ne călca pe urme. Înțelegi că ți-ai asumat o responsabilitate enormă, dar lor le spui că totul va fi bine.

O întreb pe Liza: „– Tu cum ți-ai dori să mori? – De la o lovitură directă [de obuz sau bombă]”. Adică varianta de muri de bătrânețe nici nu se lua în calcul – evident că [e mai bine să mori] de la o lovitură directă, decât să te intoxici cu monoxid de carbon, să te chinui și să mori de asfixie. Îi răspund: „Da, ar fi fain [dacă am muri] de la o lovitură directă. Poc și gata!”.

Apoi mă grăbesc să adaug: „Bine, dar [cu noi] asta nu va fi, pentru că va veni autobuzul ăla odată și odată…” Doar că, acolo, nu doar că nu-i autobuz, dar nu mai sunt nici drumuri pe care acest autobuz ar putea să vină. Acolo, pur și simplu… E ca în filme – tot orașul e numai mormane de moloz şi dărâmături și doar clădirea Teatrului Dramatic se mai înalță în mijlocul haosului.

Începi să înțelegi că nu-i decât o chestiune de timp. Dar, pe de altă parte, te uiți la câtă lume este [în jurul tău] și te gândești – cum ar putea ceva să „aterizeze” peste noi?

Și uite că, pe 15 martie, jumătate din cei adăpostiți în clădirea Teatrului Dramatic pleacă pe cont propriu spre Berdeansk. (Printre ei s-au numărat și actorii Igor Kitriş şi Olena Bila, povestea cărora am publicat-o săptămâna trecută). Pleacă cei care au automobile. S-au autoorganizat. Au luat o scurtă cu simbolul Crucii Roșii, au legat-o de capota primului automobil, au fixat peste tot foițe cu inscripția „Copii”, și-au luat inima în dinți, cum s-ar spune, și au pornit la drum. M-am rugat și eu de câțiva șoferi [să ne ia], dar, evident, mi-au spus că nu au locuri libere. Pe de altă parte, mă gândeam în sinea mea – încotro s-o iau? Berdeanskul e ocupat, iar eu, cu viza de reședință în Donețk, încotro s-o iau??

Cineva le-a spus la telefon celor care plecau că ar exista o rută sigură. Aveam rețea lângă biserica [din apropiere]. Mai târziu a dispărut și acolo. Rușii pur și simplu bruiau rețeaua și lansau falsuri, de genul – Odessa este ocupată, Harkivul este în mâinile noastre, nu mai are sens să opuneți rezistență, toată Ucraina – gata [e ocupată]. Și tu stai și te gândești – nu, nu poate fi adevărat, dar pe urmă te prinzi la ideea – dar mai știi, eu de zece zile sunt într-un vid informațional total.

Pe data de 15 [martie] unii au plecat și vezi că [în teatru] e de două ori mai puțină lume. Și, când colo, hop! totul e cum fusese mai devreme, pentru că lumea de la etajele trei și patru au coborât la primul și la al doilea. [Din acest motiv, ai senzaţia că] nu s-a schimbat absolut nimic – aceeaşi coadă de oameni… tot atât de multă lume.

O întâlnesc pe Vera Fiodorovna, profa mea de canto. (Istoria ei am publicat-o zilele trecute.) Am fost atât de bucuros s-o revăd! Ea mă întreabă: „- Ce, Dima, stai aici până la urmă? – Păi, da.”

Ea tot este din Doneţk. Ne-am uitat cumva unul la altul şi mi s-a făcut… Eu… chiar sunt foarte bucuros de această întâlnire, pe mine ea m-a încurajat enorm. Acolo pe oricine ai fi întâlnit din persoanele cunoscute, te apuca așa o bucurie, de parcă ţi-ar fi frate, nu alta.

Pe data de 16 [martie], dimineața, Liza unde spune: „Hai să terminăm peștele pe care l-am păstrat…” Dar ea urăște peștele și țin minte că m-am mirat atât de tare de propunerea ei… „Bine, hai, dar mai întâi să ne spălăm [pe mâini și pe față].” Însă, pentru a ne spăla, trebuia să urcăm din subsol la primul etaj.

Dacă am fi urcat, am fi murit, pentru că peste un minut a căzut bomba.

Dacă abia aș fi început să urc, aș fi murit.

Dacă aș fi decis cu jumate de oră înainte să ies afară să fac un ceai, aș fi murit.

Dacă aș fi făcut orice, în loc de ceea ce am făcut, aș fi murit.

Adică, din zece opțiuni, doar una nu presupunea să mor. Celelalte nouă însemnau moarte. Asta nu e ca și cum ai câștiga un milion de dolari la loto. Asta înseamnă să câștigi o a doua naștere, să câștigi viață. Un singur pas greșit și încetezi să mai exiști.

Stăm pe loc… Bomba a căzut așa: Bum!, apoi s-a auzit un bubuit și totul a început să se zguduie, de parcă era un tren care mergea pe șine deteriorate. Noi cu Liza ne holbam împietriți unul la altul. Era atâta praf… La noi, în Donbas, sunt mine și când cobori în ele și întinzi mâna, nici nu-ți vezi degetele de la atâta praf. În teatru era același lucru. Iar noi eram în subsol, unde rar când se mai auzea ceva. Și tu auzi cum bubuitul tot crește în intensitate … Nu cumva trag în noi din [lansatorul de rachete multiple] „Grad”? Pe urmă am înțeles că, de fapt, se dărâma clădirea teatrului. Erau practic dărâmături printre care mișunau oameni… Vedeam în jurul nostru oameni alergând și cum cineva strigă: „Gata, teatrul nu mai este!”. Eu aud asta și primul gând a fost că ne vom asfixia cu monoxid de carbon. Suntem prinși sub dărâmături. E același lucru cum ai fi îngropat de viu – exact de ce noi ne temeam cel mai mult.

.

Port costumul Omului Păianjen, dar, în puii mei, nu sunt un supererou 

Nu zic nimic, ies glonț, doar să văd ieșirea. Mă ițesc și văd raze de soare, văd lume care iese… Huuuu! Revin, ne adunăm lucrurile. Am luat doar actele. Erau în geanta pentru laptop (frate, am un laptop trecut prin război!). Luăm geanta. Eu sunt într-o pijama cu Omul Păianjen, în ea și am ieșit [din teatru], prin ieșirea laterală. Văd podeaua, aud vag cum lumea acolo țipă și mă gândesc: „Dacă întorc capul,  chiar nu voi vedea clădirea enormă a Teatrului Dramatic?” Mă întorc și văd doar un morman de cărămidă… De sub dărâmături se aud țipete de oameni, ei strigă că sunt vii, că sunt blocați acolo.

Cineva și-a pierdut părinții, altcineva, invers, și-a pierdut copilul. Cineva încearcă să dea la o parte dărâmăturile, dar acest lucru este imposibil – ele cântăresc tone. Mă uit la această scenă și observ că avionul [care ne-a bombardat] n-a dispărut. Zboară în continuare, de parcă și-ar admira isprava.

În jur aleargă o sumedenie de oameni, câte o mașină trece pe alături, iar oamenii, asemeni unor zombi, se aruncă asupra ei din mers, în încercarea de a evada de acolo cât mai rapid.

Și eu stau în costumul Omului Păianjen, dar, în puii mei, eu nu sunt supererou. Liza stă alături și întreabă: „- Dima, ce facem mai departe? – Eu nu știu ce să facem mai departe.” Deja nu-i pot spune: „Mâine vom pleca.” Basta! În Mariupol nu mai este nicio clădire în care ne-am putea refugia. Mariupolul nu mai există. Este distrus.

În astfel de momente înțelegi că te-ai născut a doua oară. Este de necrezut – de ce oare sunt viu? Sunt sigur că persoanele cu care am vorbit în timp ce stăteam la coadă cel mai probabil că au murit. Mulți oameni, cel mai probabil, erau mult mai demni decât mine. Câți dintre voluntarii care aveau grijă să ne hrănească au murit? Ei au murit în primul rând . Ei stăteau afară și pregăteau ceva într-un cazan mare. Iar mama mea? Oare ce face ea? Acum peste mine a căzut o bombă, dar ea… Ea deja credea că am și murit.

Am luat-o imediat la fugă. Alergăm prin Mariupol, dar tot orașul este distrus. Tot orașul! Lângă Filarmonică stă parcat un microbuz. Liza cu mama ei sar în el și microbuzul demarează. Iar eu mă nedumiresc: „Cum vine asta? Rămân singur cuc?” Ele încep să-l implore pe șofer să oprească, pentru că aș fi o rudă de-a lor, că am fi o familie. Șoferul a oprit, eu m-am așezat în brațele unui bărbat. Ne continuăm drumul și mă cuprinde un sentiment de fericire doar de la faptul că suntem în viaţă, că mergem. Atâtea grozăvii se întâmplă în timp ce noi mergem, dar eu sunt atât de bucuros… Această stare… Te îndoiești că totul din jurul tău este real. Simple îndoieli… Deja te doare în cot de tot.

Am ieșit din microbuz pe un traseu din apropierea satului Melekino (la vreo 20 de kilometri sud-est de Mariupol). [Satul] Este ocupat, dar acolo nu se trage. Deasupra noastră zboară avioane ruseşti, toate în direcția Mariupolului, iar noi mergem şi pur şi simplu suntem fericiţi. Opreşte o maşină de ocazie, șoferul se uită la mine: „Omule, ești în costumul Omului Păianjen? – Păi, da! – Hai urcă, te duc.”

.

Nu pot s-o dau în bară tocmai acum 

În satul Melekino a reapărut reţeaua. O sun pe mama şi sunt recunoscător Domnului că am putut să-i spun eu primul despre teatru, înainte să vadă ea totul la ştiri, pentru că mesajul video despre care vă spuneam a fost ultimul pe care i l-am expediat. Ar fi aflat aşa o veste pe data 16…

A reapărut internetul, a reapărut reţeaua, Vodafon. Constat că, în mod oficial, tuturor locuitorilor din regiunea Doneţk le-a fost suplinit contul: „Ne bucurăm că sunteți în viaţă! V-am reîncărcat contul, vă rugăm să luaţi legătura cu rudele.”

Iar Ucraina nu doar că luptă, ea obţine victorii. Am plâns îndelung de fericire. Ne aflam în zona de ocupaţie, în orice moment putea cineva să se apropie, iar noi stăteam în stradă, murdari, semidezbrăcaţi, dar atât de bucuroşi. Oamenii au început să se îndepărteze cam la un metru unul de altul ca să-şi sune rudele.

Când am sunat-o pe mama, nu eram în stare să spun măcar un cuvânt. Imediat am izbucnit în lacrimi, la fel și ea. Pur şi simplu [ambii] plângem în hohote. Mama mă întreabă: „- Câte mii să-ți transfer? Zece? Douăzeci? – Nu ştiu, încă nu e clar unde voi fi în general.”

Prietenii au început să ia legătură cu mine: „Ai trecut printr-un adevărat infern…”. Mă roagă să le spun ceva, iar eu nu sunt în stare. Izbucnesc în plâns. Eu încă mai sunt „acolo”. 

În Melekino, oamenii mi-au găsit un fel de  robă ca să mi-o pot pune peste pijama cu Omul Păianjen. Ne-au ajutat un pic, ne-au dat de-ale gurii. Am aflat itinerarul. Din Mariupol trebuia să mergem nu la Melekino, ci la Manhush (la vreo 20 de kilometri mai la nord de Melekino), după care la Berdeansk, apoi la Zaporijie.

La Manhush am spart uşa la o casă, dar am făcut-o cu acordul proprietarilor. Ei se aflau undeva în Germania şi ne-au spus: „Forţaţi uşa şi intrați, doar să aveţi grijă de casă.” Acolo vedeam toate sistemele „Grad” care lansau tiruri asupra oraşului Mariupol. Adică alături de mine stă un orc care lansează rachete asupra Mariupolului.

La Berdeansk am fost cazaţi la şcoală. Acolo, finalmente, ne-am înscris pentru coridorul de evacuare care trebuia să fie deschis din Mariupol, dar a fost deschis din Berdeansk. Am locuit acolo câteva zile. Câteva zile acolo, câteva zile acolo. Aşa şi nu am mai apucat să prindem deschiderea coridorului și am plecat din oraş pe cont propriu. Așa am aflat că orcii nu lăsau autobuzele [de evacuare] să intre în oraş. Ele stăteau de câteva zile şi aşteptau măcar o persoană ca să plece, dar nimeni nu ştia despre acest lucru. Însă după ce zvonul despre aceasta s-a răspândit, cu toţii am fugit din Berdeansk şi am urcat în autocare nu în ordinea în care ne-am înregistrat, dar care și cum a reușit să prindă un loc. Și iată că noi ne îndreptăm spre Zaporojie…

Când mergeam spre Zaporojie, am avut de trecut vreo 20 de puncte de control. Erau aranjate în felul următor: posturile celor din republica populară Doneţk, a bureaţilor, a kadîroviştilor și a ruşilor. Cei din republica populară Doneţk sunt cele mai mari canalii, sunt trădători care ştiu geografia Ucrainei şi sunt preocupaţi anume de viza de reşedinţă [din buletinul de identitate]. Era tocmai ceea de ce mă temeam cel mai mult. Eu îmi rupsesem dracului buletinul în bucățele – în el era viza de reședință [în Donețk], aşa că prezentam paşaportul. În el scrie [doar] că sunt cetăţean ucrainean.

Am avut nevoie să inventez istorii de vreo 15 ori ca să explic de ce nu am buletin şi de ce sunt de baştină din Mariupol. „Unde-ţi sunt părinţii?”, „Tu de ce eşti aici?”, „De ce zici că ai locuit la cămin?” Adică trebuia permanent să inventez ceva. Era un fel de verificare sub presiune. Stă tipul cu mitralieră şi tu de gândeşti: „Am trecut de atâtea, nu pot s-o dau în bară tocmai acum.” Am fost martor cum bărbaţii erau pur şi simplu scoşi afară din unităţile din transport.

Ei îşi făceau de cap la greu. Verificau câte o persoană, trăgeau intenţionat de timp. Cât verificau un autocar, cineva ieşea afară la o ţigară și-atunci vine un militar şi începe să tragă în aer: „Intraţi imediat în autocar! Bâhliţi-vă acolo! Nu aveţi dreptul la o gură de aer proaspăt!”

.

Sunt student, sunt obişnuit să joc gratis 

Când am ieșit [de pe teritoriul controlat de ruși], am avut parte de o emoţie [atât de puternică]… În autocar intră un militar de-al nostru, ucrainean, şi noi toți când ne-am făcut un vânt spre el… L-am pupat şi răspupat, dar el e obişnuit deja cu asta… Eram atât de fericiţi să vedem acest drapel, să vedem oraşul Zaporojie…

Imediat ne-au hrănit, ne-au cazat într-o grădiniţă şi ne-au întrebat: „Încotro mergeţi? Vă duceţi la Lvov sau rămâneţi aici?” Ne-au repartizat, totul era organizat foarte bine. Apoi ne-am pomenit în Lvov, după care am mers în oraşul Kaluş (cam 120 de kilometri la sud de Lvov), la rudele iubitei mele. Ulterior, ele [Liza și mama ei] au plecat în Polonia şi Germania, iar eu m-am dus la bunelul meu, în orașul Colomeea (la vreo 200 de kilometri la sud de Lvov).

Am început să muncesc la o fabrică din oraș. Produceam conserve de carne înăbuşită pentru Forţele Armate ale Ucrainei din Mariupol. Pe atunci nu înţelegeam cum ele ajung în Mariupol, dacă oraşul este încercuit. Însă mai apoi am văzut un filmuleţ cum un elicopter arunca provizii pe teritoriul uzinei „Azovstal” şi printre produse erau şi conservele de carne înăbuşită din Colomeea.

Ulterior cu mine a luat legătura [directoarea Teatrului Dramatic din Mariupol] Ludmila Leonidovna. S-a bucurat că suntem vii, ne-a invitat în Ujhorod. Acolo i-am revăzut pe Vera Fiodorovna, pe Olena, pe Igor… Ludmila Leonidovna m-a întrebat: „Dima, ai accepta să te implici într-un proiect dedicat lui Vasilii Stus?” [Pentru mine asta însemna] Nu doar că o să lucrez în acest teatru. Nici nu credeam că voi remunerat pentru asta. Sunt student, sunt obişnuit să joc pe gratis. Eu pur şi simplu nu puteam să refuz [oferta] –  anume eu am supravieţuit, eu am ieşit din ruinele acestui teatru.

Toate studiile mele sunt legate de acest teatru, profesorul meu luptă acum pentru acest teatru. Eu înţeleg, eu nu am dreptul… 

Nu aveam cum să supravieţuiesc așa, pur şi simplu, când [acolo] au murit 600 de oameni… Dacă atâția oameni au murit, iar eu am rămas în viață, atunci nu am murit anume pentru această ofertă. Ea m-a întrebat: „Nu ai vrea să te alături până la restabilirea teatrului din care ai ieșit?” Cine, dacă nu eu, ar trebui să-l readucă în Mariupol? Evident, nu-mi pot permite, din punct de vedere moral, să răspund: „Ba nu, mai bine voi munci la fabrică. Aici este liniște, sunt cu bunicul.” Toate s-au întâmplat nu pentru asta. În caz contrar, viața mea oricum s-ar fi sfârșit, pentru că anume pentru această misiune am rămas în viață.

Evident, am acceptat. Mai ales că Stus e ceva simbolic pentru mine. Eu făceam harcea-parcea de dragul limbii ucrainene în Donbas. Sunt și eu din Donețk, sunt și eu ucraino-centrist. Stus s-a născut la Vinița, dar viața de matur și-a trăit-o în Donbas. Iar originile mele tot sunt din vestul Ucrainei. Și, după toate evenimentele prin care am trecut, cum să nu cred în simbolism? Pentru mine însăşi viaţa mea înseamnă simbolism.

.

Văd viitorul teatrului nostru în Doneţk

Acum trăiesc doar pentru a reanima acest teatru. Atât. În fond, de parcă aş fi semnat un contract cu el. Și nu este vorba despre acel contract pe care l-am semnat în biroul Ludmilei Leonidovna, când m-am angajat, dar despre cel când am supravieţuit. Anume cu acest scop mi-a fost păstrată viaţa, este ca o datorie. Anume din acest motiv sunt acum aici și pregătim deja a şasea premieră.

Nu contează de ce am venit să fac actorie. Poate că încercam să mă descopăr, poate că îmi plăcea. Totul s-a întâmplat anume pentru acel moment „X”, acum pentru mine totul este absolut clar. Poc şi s-au aranjat toate la locurile lor – de ce sunt aici, ce fac, în care spectacole joc, alături de cine merg prin viaţă.

Eu văd viitorul teatrului nostru în regiunea Doneţk. Suntem unicul teatru ucrainean funcţional din regiunea Doneţk. După victoria noastră, nu e sigur că ne vom opri în Mariupol, poate chiar undeva în centrul Doneţkului. Şi ar fi foarte simbolic să jucăm anume acolo spectacolul „Krik nații”. Unicul viitor pentru teatrul nostru este să revină acasă. Acelaşi lucru, în fond, este valabil şi pentru viitorul meu.

Nu m-am văzut cu părinţii din anul 2020. E deja al patrulea an de atunci. Iniţial, din cauza Covidului, pe urmă din cauza războiului. Vreau să închei acest gestaltism – vreau să readuc teatrul în Mariupol. La fel, vreau să revin acasă şi să-mi revăd părinţii. Nu că mi-aş dori să trăiesc acolo toată viaţa, doar vreau să vin, pur şi simplu, să-mi revăd părinţii, să-i îmbrăţişez, să scot drapelul rusesc de pe şcoală şi să-l arborez pe cel ucrainean. Să demolez monumentul lui Lenin care se înalţă în Doneţk deja de prea mult timp, tocmai din 2014. Evident, îmi mai doresc să joc un spectacol în regiunea Doneţk, în teatrul nostru. Mai târziu, cine ştie, poate îmi va apărea un nou vis în viaţă.

Deja a trecut un an[de la bombardarea teatrului], dar nici acum nu sunt în stare să-mi fac planuri pentru mai mult de o săptămână înainte. Pentru mine este mult mai simplu să mizez pe ce voi face mâine. Mâine avem repetiţia șnur, iar eu nu-mi fac planuri nici măcar pentru o săptămână, atunci când vom fi undeva în Germania. Mâine am spectacol și prestația trebuie să fie ca la carte.

Articol din seria „Drama din Mariupol”