Mihail CalarașanÎn cabinet a intrat un bărbat în halat și cu mască. După ce a discutat cu medicul șef, și-a îndreptat privirea spre noi.
– Care dintre voi merge încolo?
– Eu. Eu trebuie să filmez asta.
– Atunci, adio…
.
Cu camerele de luat vederi atârnate de umăr, înaintam pe un coridor iluminat de lămpi fluorescente. Ne îndreptam spre izolator.
Într-un hol mic, un lucrător medical mi-a oferit un combinezon și o mască, după care mi-a întins și o pereche de mănuși. Din izolator se auzeau țiuiturile echipamentelor medicale la care erau conectați pacienții. În timp ce-mi puneam mănușile, realizam că, gata, încă un pas, după care va trebui să stau 14 zile în carantină.
.
*
Am așteptat foarte mult această primăvară, pentru că știam că va fi plină de evenimente. Îmi făcusem planuri pentru noi proiecte și mai toate ele țineau de deplasări și călătorii.
Când au apărut primele știri despre coronavirus în China, nu credeam că fenomenul mă va afecta personal. Când știrile despre coronavirus au început să vină și din Italia, deja înțelegeam că e grav, dar încă mai speram că Moldova nu va fi afectată. Dar când autoritățile au închis hotarele și au sistat traficul aerian, iar pe străzile Chișinăului au apărut patrule militare, am înțeles că planurile mele s-au spulberat.
Până la urmă, dă-le încolo de planuri! Dacă nu în acest an, atunci în următorul. E un adevărat tablou suprarealist, când vezi în fața ta un Hummer militar din care răsună vocea gravă a crainicului care le cere tuturor să stea în acasă. În astfel de momente înțelegi că, în primul rând, nu am mai avut parte de așa ceva în trecut, și, într-al doilea, totul e mult mai grav decât părea la început.
.
.
Mereu i-am admirat pe fotoreporterii de război. Consider că acesta este genul de fotografie cel mai important. Chiar îmi surâde ideea să merg într-o zonă de conflict. Probabil, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă viața, trebuie să te pomenești într-un loc unde ea se poate sfârși în orice clipă. Dar niciodată nu mi-aș fi putut imagina că „zona de conflict” ar putea să înceapă după pragul apartamentului în care stau.
De la începutul pandemiei în Moldova, îmi doream să ajung într-un spital, ca să văd și să arăt societății cum se descurcă medicii care, zi de zi, sunt alături de pacienții cu COVID-19. Iar într-o dimineață, colega mea, Liliana Botnariuc, m-a anunțat că avem acces la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău și că vom realiza acolo un reportaj video.
Fără doar și poate, vestea m-a bucurat, doar că a trebuit să mă pregătesc psihologic pentru realizarea subiectului. Dis-de-dimineață, așteptând taxiul în fața scării, eram nervos. Evident, mă gândeam la riscul de infectare. Ținând cont de bronșita mea cronică, boala s-ar fi dovedit pentru mine o experiență nu tocmai plăcută.
.
*
În izolator, primul lucru pe care l-am observat era numărul mare de pacienți, însă ei se aflau la o distanță mare unii de alții. Izolatorul este locul unde sunt internate persoanele cu suspiciune de COVID-19. Pentru ca o persoană sănătoasă să nu se molipsească chiar în incinta secției, între pacienți este asigurată o distanță de câțiva metri – celulele virusului sunt grele și nu zboară.
Mulți dintre pacienții din izolator se aflau în stare gravă. Unora li se făceau perfuzii, alții erau ori inconștienți, ori pur și simplu nu în apele lor. Nu sunt medic, deci concluziile mele despre cele văzute nu pot pretinde a fi un adevăr, dar, la acel moment, așa mi se părea.
.
.
Din cel mai mare salon din izolator, care semăna mai mult cu un hol între secții decât cu un salon de spital, o ușă dădea într-un laborator în care se afla un bărbat. Purta un halat medical obișnuit și nu avea mănuși. Doar mască. El prelua de la asistenta medicală analizele colectate fără a trece pragul laboratorului său. Arăta așa, de parcă laboratorul ar fi fost un adăpost sigur în care el s-a aciuat, în timp ce în jur totul era numai văpaie.
.
.
La 9:30, la telefonul meu mobil s-a declanșat alarma. Și a continuat să se declanșeze periodic, în timp ce mă aflam în izolator, pentru că n-o puteam deconecta din cauza combinezonului închis ermetic.
Abia după acest incident am realizat că toate deprinderile uzuale au rămas în coridorul în care am îmbrăcat combinezonul. Reiese că, odată ce am pășit pragul izolatorului, am lăsat „acolo”, în coridor, și mesajele pe messenger de la mama, și pozele cu cei apropiați. Altfel spus, toată viața mea personală. Toate aceste lucruri au devenit inaccesibile pentru mine. De altfel, nu doar pentru mine, dar și pentru toți medicii care erau de gardă în izolator.
În plus, în combinezon e foarte cald. Unii medici sunt doar în lenjerie când îl îmbracă, iar ochelarii aburesc la vreo 15 minute după ce și-i pun și e foarte greu să mai deslușești ceva prin ei. Dar când te pomenești în izolator, nu mai ai altceva de făcut decât să-ți îndeplinești sarcinile. În încăperea unde se pot afla persoane infectate cu coronavirus, orice suprafață pe o rază de un metru de la pacient este considerată potențial infectată. Așa că lipsa confortului propriu este taxa pe care o achită medicii pentru a minimiza riscul de infectare.
.
.
În spital, dezinfectantul ți-e cel mai bun prieten. Aici îl poți găsi la fiecare colț și toți îl folosesc des și din abundență. După câteva ore de filmare, îmi turnasem pe față și pe mâini atâta spirt, încât, peste cinci secunde din momentul în care apropiam camera de ochi, vizorul se aburea și eram nevoit să filmez pe dibuite. Cam același lucru se întâmplă cu geamurile automobilului, când la bord urcă o persoană care a consumat alcool.
.
.
.
Puțin mai târziu, Igor Curov, vicedirectorul institutului, ne-a condus în saloanele în care erau internate persoanele bolnave de COVID-19. L-am urmat pe un hol lung, după care am luat ascensorul. În interior, sunetele familiare de spital – ecoul vocilor, țiuiturile monitoarelor – au dispărut.
Sus, holul în care am pășit era inundat de lumina de afară și semăna foarte mult cu cel din secția de reanimare pe care am fotografiat-o acum un an. Din hol, mai multe uși duc în saloanele izolate. Acestea au grup sanitar propriu, respectiv, pacienții nu le părăsesc pe toată durata tratamentului.
.
.
Am deschis o ușă și am intrat. Iată-le – persoanele care au avut mai puțin noroc. Sunt patru femei, două dintre care sunt angajate în sectorul medical. Trei par să aibă vreo 35 de ani, pe când a patra părea să tragă la 70. Femeile tinere nu aveau tuse, mai glumeau și, în general, arătau destul de bine. În schimb bătrâna dădea semne de îngrijorare. O chinuia o tuse uscată și făcea mișcări de parcă cineva, din interior, îi răsucea tendoanele. Nu era sub perfuzie la acel moment, totuși, la încheietura cotului, era toată vânătă.
Soțul uneia dintre femeile tinere era și el infectat și fusese internat în salonul de alături. Când voiau să vorbească – se sunau, când voiau să se vadă – scoteau capurile pe geam. Eu filmam scena, filmam și ce se întâmpla în salon, fără oprire, încercând parcă să-mi justifica prezența acolo unde, în mod normal, n-ar fi trebuit să fiu.
După ce am părăsit saloanele cu persoanele bolnave de COVID-19, ne-am intersectat accidental cu medicul Veaceslav Crivorucico. L-am cunoscut anul trecut, când am făcut subiectul despre activitatea secției reanimare. Acesta a glumit un pic pe seama jurnaliștilor, după care mi-a spus la ureche: „Îți amintești cum a fost data trecută? Păi, acum e mult mai grav.”
.
.
Lângă registratura de la etajul întâi era aglomerație. Din cauza carantinei, accesul în secții era interzis, așa că rudele pacienților se interesau acolo despre starea sănătății lor. Unii transmiteau colete cu mâncare, alții pur și simplu așteptau, rezemați de balustradă. Registratura era ca linia unui front, în spatele căreia se afla câmpul de luptă.
.
.
.
Jurnaliștilor le place să recurgă la clișee gen – „medicii din linia întâi”, „medicii din avangardă”. De fapt, într-adevăr așa și este, doar că și noi, oamenii de rând, la fel suntem implicați în acest război. Pur și simplu noi ne aflăm în spatele liniei frontului.
Dar dacă în spital îți cunoști „dușmanul” în față, adică vezi persoana potențial infectată și faci totul pentru a te proteja, atunci „în spatele frontului” dușmanul este invizibil – acesta poate fi oriunde, încât până și o banală călătorie cu troleibuzul sau o ieșire la magazin se pot solda cu consecințe grave, mai ales în cazul persoanelor care suferă de maladii cronice.
.
.
După-amiază, în spital s-a lăsat un pic de liniște. Cuvinte rostite sunt mai puține. Medicii comunică practic prin frânturi de fraze, dar totuși se fac înțeleși între ei.
Într-un cabinet mic de la etajul întâi, câțiva medici s-au adunat să ia prânzul. Ne-au propus cafea și am acceptat să le ținem companie.
Printre discuțiile despre cum s-a schimbat viața lor odată cu pandemia, ei încearcă să găsească soluții pentru probleme cotidiene, cum ar fi înlocuirea mașinii de spălat rufe. Aspectele casnice se amestecă cu cele globale. Doar sunt și ei oameni, au și ei problemele lor.
Unii deja de o lună nu și-au mai văzut apropiații, de teama să nu-i infecteze. Preferă să locuiască separat de ei, uneori cazându-se în grupuri în apartamentele unor cunoștințe, și-și reduc la minim contactele cu membrii familiei. Iar cu părinții în general nu se văd deloc. Doar le duc produsele până la ușă și pleacă.
.
.
La o ceașcă de cafea, Irina, medicul terapeut și eroina reportajului video pe care l-am realizat în spital, ne-a relatat o întâmplare: „Făceam coadă la magazin, când m-au sunat de la serviciu. Din discuție, persoanele care stăteau în rând au înțeles că sunt medic și m-au lăsat să trec înaintea lor. Oare de ce? Doar sunt și eu un om, ca și ceilalți. Poate că munca lor este chiar mai dificilă decât a mea.”
O stație radio mobilă anunța că din Bălți sunt aduși doi pacienți confirmați pozitiv cu COVID-19. Unul dintre ei avea arsuri pe 40 la sută din suprafața corpului. Medicii din Bălți nu mai făceau față situației, așa că i-au redirecționat în capitală.
Când ambulanța cu primul pacient a sosit, noi o așteptam la poartă. Echipajul era îmbrăcat ca la carte – combinezoane, mănuși, măști, ochelari. Așa au și parcurs cei 135 de kilometri până în Chișinău.
.
.
Obosit, medicul din Bălți a vrut să afle de ce filmăm, după care a adăugat: „Avem parte de toate acestea pentru păcatele noastre. Trăim greșit.”
După ce au fost anunțați că secția de reanimare este pregătită, au înșfăcat brancarda și au început să urce pe o scară îngustă, total nepotrivită pentru astfel de acțiuni. Gâfâind, au ridicat-o până sus, pe platformă, de unde pacientul a fost preluat de medicii chișinăuieni.
.
.
În acest sistem, totul se întâmplă nu „datorită”, ci „în pofida…”.
.
