Kârgâzii din Leordoaia

Primul care a lăsat capitala Kârgâzstanului pentru a munci ghid de turism într-un sat din centrul Moldovei a fost juristul Bektur. Al doilea – Rustam, un fost economist la o bancă din Bișkek. A treia – bucătăreasa Chynara. A patra a fost Dinara, care a renunțat la funcția de specialist financiar ca să-și urmeze soțul la peste trei mii de kilometri distanță. 

Au ajuns toți patru, pe rând, la Leordoaia, un sat din raionul Călărași cu circa 350 de oameni, înconjurat de dealuri acoperite cu păduri. I-a adunat pe toți laolaltă, prietenia dintre o moldoveancă și o kârgâză care s-au cunoscut, acum 20 de ani, în Irlanda. Prietenia lor s-a materializat într-o afacere turistică, pusă pe picioare în ciuda pandemiei, aici, pe plaiurile mioritice, însă în iurte kârgâze.

.

Moldoveanca e Larisa Ambrosii. Avea 29 de ani când a mers într-o deplasare de serviciu în Irlanda, fiind consultant de business la ARIA – Agenția pentru restructurarea întreprinderilor și acordarea asistenței tehnice în perioada postprivatizare, responsabilă în acea perioadă de dirijarea și supravegherea finanțării primite de peste hotare, inclusiv de la Banca Mondială. Era 2001. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit și a rămas acolo. În Irlanda a cunoscut-o pe Aimapa, o femeie cu 13 ani mai mare decât ea, care i-a devenit una dintre cele mai bune prietene.

A cucerit-o, mai ales, prin bunătatea ei, prin câte putea să învețe de la ea și pentru că „suntem pe aceeași lungime de undă”, o descrie Larisa pe prietena de 62 de ani. Aimapei nu-i place să vorbească despre ea sau să apară în public. Iar Larisa îi respectă discreția.

 „Eu am cunoscut poporul kârgâz prin prietena mea și, exact așa, ea a cunoscut poporul moldovean prin mine.”

În ultimii 20 de ani, Larisa a pus pe roate mai multe afaceri, fie că era vorba de servicii de pază, financiare, de frumusețe sau construcții metalice. Continua să revină o dată sau de două ori pe an în vacanță acasă, la Leordoaia, acolo unde a copilărit alături de mama și cei cinci frați ai săi. Înainte de pandemia COVID-19, administra o agenție de curățenie și servicii de consultanță în domeniul afacerilor pe care o gestionează și acum, de la distanță, împreună cu Aimapa.

În martie 2019 a fost în ospeție, pentru prima oară, la prietena ei în Kârgâzstan și a fost impresionată de peisajul montan și de localnici. „Oamenii acolo au păstrat mult din respectul față de cei în vârstă, respectul față de oaspeți, cum era la noi cândva, oaspetele era tratat regește.”

Ospitalitatea lor i-a amintit de mama pe care a pierdut-o în 2006 în urma unui atac de cord. Povestește despre ea că era de o bunătate mai rar întâlnită astăzi. Obișnuia să iasă în drum să împartă vecinilor plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Astfel de valori pe care le-a văzut la mama ei, dar și la poporul kârgâz, Larisa speră să le readucă în complexul de iurte pe care l-a instalat în curtea casei părintești.

În august 2019, și Aimapa a venit în vizită în Moldova la invitația Larisei. Și în timp ce căutau pe Booking un apartament pe care să-l închirieze, le-a apărut în lista de sugestii, niște corturi sub formă de iurte. „Și am venit acasă (la Leordoaia – n.r.) și ne-am plimbat pe aici puțin și am zis că, de ce nu facem și noi așa? Seara ne-am gândit, dimineața ne-am și apucat. S-a început totul într-o glumă, dar gluma s-a transformat într-un business.”

Într-un an, cu investițiile comune – ale ei și ale prietenei din afaceri, despre care spune că sunt mari, dar nu vrea să numească o cifră, au ridicat un complex cu 12 iurte cu diametre de 4-5 metri, care adăpostesc costume tradiționale, suvenire, covoare din lână lucrate manual, aduse tocmai din Bișkek. „S-au făcut destul de repede, dar perioada de aducere a durat, pentru că totuși e vorba de mii de kilometri, cargo, acte… Prin februarie 2020, înainte de pandemie erau pe loc”, explică Larisa.

Au construit și o casă pentru cei care urmau să lucreze la noua pensiune, terasă și o mini-cascadă improvizată care curge sub un pod. „Un pod al prieteniei între Moldova și Kârgâzstan”, zice entuziasmat managerul pensiunii, Bektur. În august 2020, în ciuda pandemiei, pensiunea cu numele de „Manas Yurt Village” și-a deschis porțile turiștilor și este una dintre cele circa zece afaceri turistice din raionul Călărași, potrivit Consiliului raional local.

„Noi am dat primul interviu la Pro TV miercuri, iar sâmbătă am fost șocați câte persoane au venit. Nu eram pregătiți pentru a primi atâția oameni, dar am făcut față”, își amintește Larisa. Femeia explică asta ca un efect al pandemiei. Odată cu relaxarea restricțiilor, moldovenii au început să redescopere destinațiile turistice din Moldova. Și asta, inclusiv din cauza granițelor închise și a dorului de a se afla în natură după luni de distanțare și izolare socială.

.

*

Vestea despre apariția complexului de iurte într-un sat din inima Moldovei s-a răspândit ca fulgerul. „Aaa, am auzit de iurtele astea, dar iaca nu le-am văzut niciodată”, râde Dumitru, taximetristul cu care am venit din Călărași până la Leordoaia.

– Și chiar aveți aici, pe loc, kârgâzi? Eu am avut un prieten din Kârgâzstan încă din vremea sovietică, povestește bărbatul corpolent cu părul ca neaua.

– Avem, avem! îi răspunde Larisa amuzată, obișnuită zilnic cu astfel de întrebări. Poftim înăuntru și o să vedeți cum arată și o să vă servim cu boorsoki. Ați gustat vreodată?

Bărbatul ridică din umeri în semn că nu știe și pășește curios dincolo de porțile de lemn. Întoarce capul ca un copil entuziasmat ba spre iurtele albe din fața terasei, ba spre podul din lemn, ba spre Bektur care îl salută de la distanță zâmbind.

Bektur Salamatov este fiul Aimapei, cea care a pus alături de Larisa bazele pensiunii. Spune că a venit la Leordoaia din trei motive: „În primul rând – pentru sănătatea mea. În al doilea rând – îmi place să vorbesc cu oamenii, să îmbrac costumul național și să îi întâlnesc. Și în al treilea rând – patriotismul, doar arătăm ceva al nostru”.

A ajuns în Moldova pe 2 martie 2020. Se vorbea atunci că pandemia a atins Europa. În cinci zile s-a anunțat, oficial, și în Moldova. Nu a durat mult și s-a instaurat carantina și a rămas aici până în toamnă, locuind la nouă kilometri distanță de Leordoaia, într-o casă din satul Mândra.

În ultimii trei ani, spune că s-a luptat cu o boală la inima. „Capul mi se învârtea, puteam în autobus să merg și mi se făcea rău, medicii spuneau că inima a început să lucreze puțin”.

Operația nu mai putea fi amânată, așa că în octombrie, când a plecat acasă la aniversarea fiului, a suportat două intervenții chirurgicale pe inimă. Când și-a revenit, a căutat acolo un bucătar și s-a întors înapoi în Moldova cu Chynara. Își amintește că era o zi friguroasă de ianuarie.

„Pe 90% din teritoriul Kârgâzstanului sunt munți. Este înalt și se simte presiunea. Clima e cu schimbări bruște. Aici, în Moldova, clima e liniștită, în Leordoaia e liniște, mașini nu-s și mă simt mai bine.”

În Kârgâzstan au rămas soția și cei doi copii ai săi de opt și șase ani. Fiul mai mare cântă la un instrument tradițional. Dacă ar veni în Moldova ar trebui să renunțe, inclusiv, la aceste cursuri: „Aici nu sunt condiții, ar trebui să-l duc la Chișinău”.

În Moldova, la Leordoaia, Bektur este și ghid. El este cel care povestește turiștilor despre istoricul și semnificația iurtelor, devenite simbolul pensiunii turistice.

Bărbatul înalt, de 39 de ani, poartă un sacou cafeniu, cu o centură de piele prinsă la mijloc cu o cataramă pătrată din metal cu un cap de vultur. Se descalță la intrarea în iurtă de galoșii pe care-i poartă deasupra cizmelor tradiționale. Așa le protejează de nămol și ca să nu fie nevoit, de fiecare dată când intră în iurtă, să le dea jos. Așteaptă răbdător să intre, rând pe rând, cei cinci turiști, veniți de la Chișinău într-o zi însorită de sâmbătă. Îi urmărește până fiecare își găsește locul, formând un semicerc pe niște perne lungi și înguste de pe podeaua acoperită cu pânză de velvet albastră cu alb, și începe să povestească.

De la el turiștii au aflat că în Kârgâzstan iurtele se foloseau adesea de cei care creșteau oi, mai ales, pentru că sunt ușor de montat. Este formată dintr-un schelet din bare de fier acoperit cu pâslă, un material textil din lână care păstrează căldura în perioada rece și răcoarea pe timp de vară.

Cu timpul, tot mai puțini kârgâzi folosesc aceste iurte pentru traiul zilnic, dar sunt scoase la ocazii: nunți, înmormântări, festivaluri, atunci când sunt prea mulți oaspeți care nu mai încap în case și vor să rămână peste noapte.

Pentru o iurtă de dimensiunile celor de la Leordoaia este nevoie de 3-5 persoane ca să o monteze. De obicei, iurtele erau separate în două: dreapta este partea dedicată femeilor, iar stânga – bărbaților. E la fel și în una dintre iurtele din Leordoaia. În dreapta sunt aranjate pe umerașe rochii lungi, un sunduc pentru bijuterii și un leagăn. În stânga, haine lungi bărbătești, arme, instrumente muzicale și o blană de vulpe.

– Asta e adevărată? întreabă curioasă o tânără brunetă.

– Adevărată!, răspunde el. Vă este milă?

– Este un pic!

– Iată biciul! Când cineva vine în ospeție, el se pune la intrare peste bare. Dacă biciul e pus strâns, înseamnă că omul poate să mai stea, dacă îl lasă în jos, înseamnă că ar cam trebui să plece, povestește Bektur, lasând biciul în jos.

– Asta-i namiok (aluzie – din rusă), râde un tânăr.

– Dar eu nu de asta îl pun așa, râde Bektur.

– Noi am înțeles.

– Ați înțeles că nu trebuie să vă rețineți mult? se amuză Bektur continuând să răspundă la întrebările curioșilor despre tradițiile, drepturile femeilor și ale bărbaților în Kârgâzstan.

Cei cinci turiști au ajuns pentru prima oară la iurtele din Leordoaia și spun că le place. Stelian Rusu, un tânăr brunet, spune că a mai gustat din mâncarea tradițională când a vizitat Kârgâzstanul, dar i se pare deosebit să savurezi același orez cu carne de miel în niște iurte kârgâze, dar într-un sat din Moldova.

Într-un an Bektur a cunoscut Moldova „despre care învățase la lecțiile de geografie și istorie ca fiind una dintre cele 15 țări din fosta Uniune Sovietică, cunoscută, de asemenea, pentru Sofia Rotaru și Dan Balan din O-zone”. Știe că în Constituție e scrisă limba moldovenească, dar se vorbește română și avem legi și în limba rusă. „În vreo doi-trei ani aș putea învăța bine limba română”, spune el hotărât.

Crede că indiferent de țara unde ar pleca trebuie să respecte limba și cultura poporului de acolo. „Zece cuvinte dacă o să știu, asta deja înseamnă respect pentru Moldova. Pentru că dacă voi, de exemplu, ați veni în Kârgâzstan și ați spune în limba noastră „Bună ziua” sau „Dați-mi, vă rog, pâine”, nouă ne-ar fi foarte plăcut. Așa și aici, eu merg și încerc să mă salut cu oamenii din sat cu „Ce faci?”, câteodată spun: „Ooo, bravo, bravo!”, bate el din palme amuzându-se.

În una dintre zile a vizitat iurtele chiar mama lui Dan Bălan, povestește el entuziasmat. De obicei, fac schimb de numere de contacte și se adaugă în prieteni pe rețelele sociale cu turiștii. Așa își dă seama uneori cine sunt.

Rustam Muhatbei a ajuns pe 15 octombrie 2020, în plină pandemie, din Bișkek la Cimișlia. Se gândea să pornească o afacere în oierit, după ce renunțase la funcția de specialist financiar la bancă. În Moldova a venit la invitația soției lui Pavel Prisăcaru, președintele Federației Crescătorilor de Ovine și Caprine la cea de-a patra ediție a Târgului „Mioriță, laie bucălaie”.

La evenimentul care a adunat turiști și oameni dornici să cumpere brânză, cașcaval și blănuri, au ajuns și Larisa cu Bektur cu o iurtă și plovul tradițional cu carne de oaie. L-au convins să vină să muncească în sătucul cu iurte. Și el a zis: „Hai să încercăm!”.

„Am vrut să învăț pentru mine cum să conduc o afacere. Dar mai este și simțul patriotic, că într-o țară străină, povestesc despre iurte și cultura noastră. Și am rămas”, spune bărbatul privindu-și cei doi copii veniți recent la pensiune, sărind de pe un picior pe altul.

Acum Rustam întâlnește oaspeții la poarta de lemn, îmbrăcat în blugi albaștri, cămașă bej și vestă jumătate gri, jumătate albastră din velvet și pălărie albă cu ornamente tradiționale. Le prezintă meniul cu mâncare kârgâză, sugerându-le și băutura lor tradițională, ayran – un amestec din iaurt, apă și sare cu gust acrișor.

Munca de aici l-a ajutat să descopere și bucătăria moldovenească. „Noi aici peste o zi mâncăm mămăligă, găină, plăcinte, numai de care n-am încercat și cu brânză, și cu varză și măr. La noi este doar „samsa”, seamănă cu plăcinta și are în interior carne. Dar aici la voi se pune totul în plăcinte, da?”, întreabă el amuzat.

Chynara Moksutova s-a îndrăgostit de bucătărie de mică, încă de pe când îl însoțea pe tatăl ei la vânătoare în pădure sau la pescuit. Apoi, îl urmărea cu ochii săi căprui cum gătește uha – un soi de supă din pește sau carne coaptă, ouă prăjite, pârjoale, paste sau orice îi nimerea sub mână. Se întâmpla, de regulă, în zilele în care soția sa era în tură la fabrică, iar el era cel care avea grijă de cei șapte copii ai săi. Așa că, imediat după școală, Chynara a mers să învețe să gătească.

Se gândea să plece la muncă peste hotare. Fiul ei, care învăța la un colegiu să repare mașini, făcea 17 ani și i se păru o vârstă la care ar putea să-l lase singur cu mama ei și să facă niște bani.

După ce a văzut anunțul că se caută un bucătar, a luat legătura cu Bektur. A aflat că era nevoie de unul tocmai în Moldova, o țară pe care n-o mai vizitase vreodată. „Bektur mi-a explicat că se face un sat de iurte și la început n-am vrut să zbor pentru că e o țară străină, mă gândeam da’ cum, da’ ce?”

Apoi a privit fotografiile cu iurte și o căruță alături, și spațiul larg din jur, și a decis să vină. Își făcuse bagajele, luase și cuțitul pe care-l cărase ani de zile prin bucătăriile în care muncise, apoi se gândi că e considerat armă rece și-l lăsă acasă de frică să nu fie întoarsă de la aeroport și să nu mai poată zbura vreodată.

„M-a intrigat că sunt tradițiile a două popoare, a două culturi și am vrut să simt ceva nou.”

Pentru Chynara, Moldova este a doua țară pe care a vizitat-o în cei 46 de ani. Mai văzuse Kazahstanul în 2006. „Aici natura e superbă, e un loc liniștit și frumos, munca mea îmi aduce bucurie, iar asta e cel mai important că mie îmi place.” Iar pe lângă muncă și natură, Chynara zice că este îndrăgostită de mămăliga moldovenească și abia așteaptă, în vacanța de vară, să i-o gătească fiului, care speră să poată să vină la Leordoaia.

Cam în aceeași perioadă, atunci când a ajuns Chynara la Leordoaia, ianuarie 2021, Larisa a aflat că a câștigat și un grant în valoare de 250 de mii de lei, în cadrul proiectului Pare 1+1 pentru susținerea afacerilor mici și mijlocii și crearea locurilor de muncă în zonele rurale de către Uniunea Europeană. Banii se investesc într-un grajd pentru cai, terasă, cuptor, un loc de gătit afară, unde oamenii ar putea privi și participa la ateliere.

„Până pui un business pe picioare durează de obicei până la cinci ani. Primii doi-trei ani se investește și se termină cam tot ce este de investit și după începe munca”, explică Larisa care a predat „Finanțele întreprinderii” patru ani la ASEM, cu puțin timp înainte de a pleca în Irlanda. „Noi încercăm să facem totul în paralel. Nu așteptăm trei ani până punem totul la punct.”

Dinara, o femeie josuță și subțire de 35 de ani, îmbrăcată într-o rochie roșie până la genunchi, în stil tradițional, a ajuns ultima la complexul de iurte, mai exact, pe 25 martie. A venit ca ajutor de bucătar împreună cu cei doi copii de cinci și trei ani, în primul rând, ca să fie alături de soțul său Rustam și în al doilea rând – pentru că „iurtele îi stârnesc cele mai frumoase amintiri”.

Mergea adesea când era mică în vizită la bunicul care trăiește și crește oi la munte. „El are un vagon și iurtă. În vagon trăiesc iarna, în iurtă – vara.”

Acum, în fiecare dimineață, după ora 8:00, pregătește aluatul pentru boorsoki – bucăți mici triunghiulare de aluat, prăjite câteva minute în ulei încins. Curăță și taie legume și ajută la prepararea celor mai solicitate bucate tradiționale de turiști: plov cu miel, Laghan Boso – un fel de paste cu legume și carne, și desertul Ciac Ciac – tăiței de casă prăjiți în ulei cu sirop și miere.

În zilele de vară, când cerul e acoperit de stele, Larisa povestește că îi roagă pe Bektur și Rustam să o ajute să scoată acoperișul iurtelor. Apoi se aciueaza în una dintre ele. Uneori se culcă direct pe podea, alteori pe pat și privește spre cer: „Și e așa o liniște”. Nici urmă de mașină în satul dintre păduri, doar trosnetul lemnelor din focul care arde liniștit în curte sau orăcăitul broaștelor din iazul din preajmă inundă liniștea serii.

Și în astfel de momente se gândește că scopul ei și al prietenii din Kârgâstan de a readuce omul în natură e aproape împlinit: „Trebuie să ne reamintim că suntem parte din natură, să respectăm natura și tot ce ni se dă, să fim recunoscători de a mai avea o zi, de a respira, de a merge, de a auzi, de a face ceea ce ne face fericiți”.