„Eu îs în Bahmut…”

„Acum e o bătălie groaznică la Bahmut. Când vorbesc cu vechi cunoscute la telefon și le zic că-s în Bahmut, se sperie. Apoi le explic că sunt, de fapt, în satul meu natal din Moldova.”

Bahmut, un oraș din estul Ucrainei cu vreo 70 de mii de locuitori până la invazia rusă din primăvara anului trecut, reprezintă noul simbol al rezistenței ucrainene. După mai bine de jumătate de an de lupte, semi-încercuit și practic o ruină, ucrainenii se încăpățânează să mai controleze o parte din el.

„Cea mai sângeroasă bătălie” de pe frontul ruso-ucrainean este reflectată pe larg în mass-media, însă cei care tresar la fiecare mențiune a Bahmutului ucrainean sunt locuitorii satului Bahmut din raionul Călărași al Moldovei. Ultimul recensământ de acum aproape nouă ani a numărat în sătucul de la poalele Codrilor nici 1 700 de suflete, dintre care 16 – de etnie ucraineană.

Ecaterina este șefa Oficiului poștal din sat de 30 de ani și unul dintre cei șapte locuitori de etnie ucraineană câți au mai rămas în Bahmut. Femeia consideră că are două case – una în Kirovohrad, Ucraina, unde s-a născut și a copilărit, și alta în Bahmut, Moldova, unde s-a căsătorit și și-a petrecut ultimii circa 40 de ani din viață.

În Ucraina a fost ultima dată acum patru ani, pentru a-și vizita sora și cei doi frați, însă ultimul an a fost cel care i-a apropiat emoțional mai mult decât vreodată până acum.

După ce, în dimineața zilei de 24 februarie 2022, s-a trezit „de la bubuituri”, iar apoi a aflat de la știri că Federația Rusă a atacat Ucraina, „primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun rudele”, povestește Ecaterina, înconjurată de scrisori, calendare și ziare.

De-a lungul acestui an de război, femeia spune că a comunicat mai mult cu rudele, fiindcă știe că sunt afectate psihologic de situația din Ucraina, de pierderile pe care le trăiesc și de sirenele care urlă uneori și de câteva ori pe zi.

„Surorii mele i-a decedat pe front nepotul pe care l-a crescut ca pe copilul ei. Mai întâi a luptat în Donețk, dar s-a întors, iar anul acesta a murit în Herson. Încerc să vorbesc cu ea în fiecare zi și să o susțin cum pot, o iau cu cuvânt bun, fiindcă a suferit mult după el, era foarte distrusă, plângea încontinuu”, relatează cu jale în glas femeia.

Purtând grija celor rămași în Ucraina, femeia spune că reacționează de fiecare dată când aude la știri despre situația din Bahmutul ucrainean. „Știu că nu-i despre noi, dar mi se strânge inima de fiecare dată când aud peste tot Bahmut, Bahmut, Bahmut și mi se trezesc emoțiile în piept”, mărturisește Ecaterina.

În ultimile luni, utilizatorii internetului din întreaga lume au căutat intens pe Google cuvântul „Bahmut” în diverse variații, acesta clasându-se pe locul 20 din top 25 căutări pe Știrile Google.

.

Nicoleta Oprea, asistenta socială din Bahmut, spune că a trăit stări de la frică și panică până la resemnare. Și-a dat seama că în țara vecină a început războiul atunci când, pe la șapte dimineața, a auzit bubuiturile care veneau din depărtare. „Și acum mi se face pielea de găină, când îmi amintesc”, exclamă femeia, mângâindu-și mâna.

La acel moment se gândea să plece din țară, dar, treptat, starea de panică și frică s-a mai domolit și a decis să rămână acasă. Inima, însă, și acum îi tresare de fiecare dată când aude despre evenimentele din Ucraina și, în special, din Bahmut.

Pe Valerian Grosu, căruia localnicii îi spun „enciclopedia satului”, un apel de la un localnic l-a trezit dimineața de 24 februarie 2022. „Prima reacție a fost de stupoare, de incertitudine, de frică. Nu o s-o fac pe eroul. Eu am fiică în Chișinău, am nepoți. În secolul XXI, o țară cu arsenal nuclear începe acțiuni de o astfel de amploare, atât de distructive”, menționează bărbatul cu înflăcărare.

Recunoaște că, în acest an de război, nu a reușit să facă „nimic serios”, fiind în permanență copleșit de ceea ce se întâmplă în țara vecină, iar mențiunile din mass-media despre Bahmut îi trezesc îngrijorare.

„Evident, atunci când citesc ceva despre Bahmutul ucrainean sunt conștient că nu este vorba despre satul nostru, dar, vrei sau nu, tresari cumva”, mărturisește Valerian. Totuși mai face, câteodată, „haz de necaz” și le mai spune cunoscuților că este din Bahmut, iar ei, la rândul lor, rămân șocați, până bărbatul le explică din care anume.
.

***

De la invazia rusă în Ucraina, satul Bahmut din Călărași a găzduit vreo 20 de refugiați, majoritatea fiind mame singure cu copii sau femei. Astăzi, în sat a rămas o singură refugiată din Ucraina, ne spune Nicoleta Oprea, asistenta socială.

Chiar dacă s-a născut în Bahmut, Zenonia Traci, 80 de ani, se consideră refugiată, fiindcă o bună parte din viață a trăit-o în Zaporijjea, un oraș din sud-estul Ucrainei aflat la vreo 40 de kilometri de linia frontului.

„Doamna Zenonia! Doamna Zenonia!”, strigă asistenta socială, bocănind la ușa unei case, în timp ce Pușoc, un cățel mic și flocos, latră din răsputeri. După câteva minute de așteptare, femeia iese agale și își cere scuze pentru dezordine. Încă își aranjează lucrurile în casa părintească nelocuită de vreo 20 de ani.

A părăsit-o acum 40 de ani, când a mers într-o deplasare de serviciu în Zaporijjea, unde l-a cunoscut pe viitorul său soț și a rămas deja să trăiască. „Eu când am ajuns acolo, parcă ajunsesem în rai. Ucraina trăia foarte bine. Aici nu puteai să scoți piciorul din glod, dar acolo am uitat ce e asta să-mi curăț încălțămintea în fiecare zi. Mâncare era suficientă, totul ieftin, drumuri bune. Mie acolo îmi era foarte bine. Aveam totul la îndemână: policlinica, biserica, piața, iar aici, și acum, peste 40 de ani, totul e mult mai greu pe planul acesta”, povestește femeia emoționată.

Invazia rusă a luat-o prin surprindere atât pe ea, cât și pe fiul său Iura, stabilit în Chișinău și care, exact în ajun, venise s-o viziteze. „În dimineața zilei de 24 februarie, o vecină vine la mine și zice: ‘Зиновия Васильевна, война у нас!’ ( din rusă – Zenovia Vasilievna, e război la noi!). Eu n-am înțeles nimic. Lângă noi era un poligon și acolo întotdeauna se auzeau împușcături și nimeni nu le mai băga în seamă. Nici de această dată nimeni nu s-a gândit că ar fi ceva în afara poligonului”, își amintește Zenovia.

În următoarea noapte au rămas fără de transmisie televizată, apoi fără de lumină, apoi au aflat că portul din Zaporijjea a fost bombardat, aceste momente dându-le de înțeles că „totul este mai grav decât își puteau imagina”.

„Eram îngroziți, nimeni nu era pregătit pentru așa ceva. Cel mai înfricoșător era când auzeam împușcături și explozii, fiindcă știam că ele nu mai vin de la poligon, dar de la război”, povestește Zenonia emoționată.

Chiar și așa, femeia spune că ar fi vrut să rămână și că a fost nevoie de un mare efort din partea fiului său, pentru a o convinge să-și părăsească casa. „Am decis să plec, pentru că îmi făceam griji pentru fiul meu, care ar fi trebuit să se întoarcă în Moldova de unul singur. Iar el își făcea griji pentru mine. Așa și am decis să las totul și să plec”, relatează Zenonia cu sincope.

Unicul lucru care o bucură în această situație este că a reușit să-l ia cu sine pe motanul său, pe care zice că îl iubește mult. „Se poate să vi-l arăt?”, întreabă ea cu mândrie în glas.

Parcă înviind instant, se duce neobișnuit de zveltă la fereastră. „Timoșca, pis-pis-pis! Timoșcaaa, Timca! Hai, vino aici, nu te rușina”, îndeamnă ea un pisoi portocaliu cu burta albă.

În timp ce încercau să ajungă în Moldova, „acest obraznic” a fugit de două ori, probabil „fiind obosit de atâta drum”. „Am înconjurat jumate de țară, pentru a putea ajunge în siguranță. Am mers prin Dnipro și am ajuns la Moghiliov-Podolisk”, povestește ea.

În vamă, au văzut o coadă de „zeci de mașini”, care semăna „cu un șarpe iluminat”. „Și atunci Timoșca a fugit. Patriot! A rămas în Ucraina. L-am recuperat noi, apoi, cu mai multe aventuri, dar așa râdem noi de el”, explică ea amuzată.

Așa, la o lună de la invazia rusă, Zenonia a revenit în satul său natal. „Aici nu am mai găsit în viață pe nimeni dintre vechii prieteni și cunoscuți. Dar acolo, în Ucraina… что вы, что вы… cum să nu am. Mi-i tare dor de Tania, de Nina, de vecina mea…”, oftează femeia cu lacrimi în ochi.

Spune că în Zaporijjea are prietene atât din Moldova, cât și din Rusia și Ucraina, iar situația actuală le-a apropiat și mai mult. „Ne sunăm, când putem. Rareori le lucrează internetul, dar, când se pornește, deodată mă sună și eu le spun noutățile. Mai mult eu le povestesc știrile, decât ele mie, pentru că la ei acolo e multă propagandă și nu prea au acces la informație, dar eu aici am acces la știri și la tot. Și pe TikTok, pe YouTube mă uit, numai să fiu la curent cu tot”, menționează Zenonia.

Tot din știri, Zenonia a aflat și de situația orașului ucrainean Bahmut. „Acum e o bătălie groaznică la Bahmut. Când vorbesc cu vechi cunoscute la telefon și le zic că-s în Bahmut, se sperie. Apoi le explic că sunt, de fapt, în satul meu natal din Moldova”, spune femeia râzând.

Anul trecut, în aprilie, când în regiunea transnistreană au fost aruncate în aer antenele radio din localitatea Maiak, s-a gândit că războiul ar putea veni și în Moldova, dar pentru Bahmutul moldovenesc spune că oricum nu-și face griji. „Nu mai ajunge nimeni tocmai până aici, în Bahmutul ăsta. Cui trebuim noi?”, râde Zenonia.

Așteaptă să fie anunțată pacea, dar, până atunci, tânjește mult după viața din Zaporijjea, după aerul marin, după casa și orașul de care o leagă atât de multe amintiri. „Vreau să se termine tot și să mă întorc încolo, iar mai departe se va vedea. Totul se face cu răbdarea, iar răbdare eu am suficientă ”, mărturisește femeia meditativă.

Foto – Mihail Calarașan