Cum se descurcă un sat de moldoveni din Ucraina pe timp de război

„Aici, la noi, ne jucăm cu păpușelele, dar la est e Doamne, ferește! Dacă ajunge până aici războiul, torbele și la Moldova, la rude”, ne spune Maria în română, cu un puternic accent moldovenesc. Ea e una din cei circa 1.800 de locuitori din Borisăuca, un sat din regiunea Odessa, Ucraina populat în proporție de 80% de etnici moldoveni.

Borisăuca este unul dintre cele mai aranjate și dezvoltate sate din raionul Tatarbunar. O spun mândri chiar locuitorii cătunului. Străzi largi, case aliniate ca niște soldați și aranjate cu gust, iar la porți, rânduri de flori ce te îmbată cu arome sau îți fură privirile prin multitudinea de culori.  În localitate există o școală cu predare în limba română, biserică, câteva magazine și două fabrici de panificație.

Satul este situat chiar pe malul Limanului Sasic, a cărui ape sunt sărate, lucru nu tocmai potrivit pentru localnicii care se ocupă în mare parte cu agricultura. Respectiv, când i-am vizitat, în iulie 2022, pe lângă regimul de război pe care au trebuit să-l adoptate, erau preocupați de lipsa precipitațiilor și de faptul că autoritățile așa și nu au găsit o soluție la sistemul de irigare promis. 

„Când plouă, strângem apa de ploaie și udăm cu ea. Însă nu ne ajunge decât pe câteva zile. Cum anul acesta nu a prea plouat, respectiv și legumele nu prea s-au făcut”, ne explică Grigore, unul dintre locuitori.

Toată vara, sătenii au conservat mai multe legume și fructe decât de obicei, „ca să avem ce mânca, în caz că nu o să fie unele produse”, iar unii dintre ei au plămădit și tizic. „Lemnele și cărbunii sunt scumpi”, explică ei. 

După ce Rusia a atacat deschis Ucraina pe 24 februarie, viața din Borisăuca s-a adaptat la noile realități. De cum se întunecă, toate luminile de pe afară se sting, iar satul se scufundă într-o liniște de mormânt. Și doar sirenele mai urlă, când cerul e săgetat de vreo rachetă.

În primele zile de la invazia rusă, se ascundeau și prin beciuri, numai cum auzeau sirenele. „Acum e mai liniște, dar la început nici nu mâncam, nici nu dormeam. Credeam că tancurile rusești o să fie mâine la noi în sat. În beciuri nu am putut mult să ne ascundem, că era tare frig și răceau copiii. Am stat doar vreo câteva zile, dar era tare frig”, își amintește Serafima, una dintre sătence.  

De Paște, Olga, mama a două fete adolescente, își aduce aminte că făceau curățenie în cimitir, când văzduhul a fost sfârtecat de vreo 10 avioane militare. Atunci au crezut că nu mai au scăpare. „Și așa trăim cu frica în sân… Nici nu poți lucra, când știi că în orice moment poți fi atacat. Când am văzut avioanele care au apărut din senin și șuierau tare, am crezut că sunt rușii și că ne bombardează. Am început a fugi toată lumea și ne-am ascuns care după cruci, care s-a culcat la pământ, copiii urlau, noi țipam. Era ceva de groază. Însă, peste câteva minute, am înțeles că erau ai noștri.”

Și, ori de câte ori nu a fost bombardat podul de la Zatoka, răsunetul exploziilor au ajuns până la ei în sat. „Am auzit bubuiturile și mi s-au înmuiat genunchii. Inima bătea puternic, mi s-a făcut rău”, povestește femeia.  

La fel, au fost martori auditivi și când rușii au bombardat o bază de odihnă din Sergheevca, iar „când [ai noștri] au bombardat și Insula Șerpilor și au recucerit-o, așa de tare zăngăneau ferestrele caselor, încât credeam că o să se prăbușească toată gospodăria”, ne spune o altă femeie.

Deși frica îi ține în mrejele ei încă din februarie, optimismul nu i-a abandonat pe locuitorii din Borisăuca. „Noi o să câștigăm. Cu ajutorul Europei și Americii, o să-i biruim pe ruși. Cu părere de rău, avem în sat din cei care susțin acest război. Acesta e un al doilea război pe care-l duce Ucraina”, conchide Grigore. 

Text, foto și editare – Polina Cupcea și Nicolae Cușchevici