Liliana BotnariucSvetlanei i s-a făcut frică de moarte când s-a infectat cu COVID-19.
Maria a intrat în depresie când pandemia i-a anulat biletul de muncă în SUA.
Mihai s-a întrebat: „Dar dacă nu mă trezesc mâine dimineață?”.
.
Anxietatea, frica, atacurile de panică, depresia, epuizarea profesională, stresul post-traumatic pe termen lung, sunt doar câteva dintre efectele pandemiei, a carantinei și a limitării interacțiunii dintre oameni, avertizează un studiu publicat de Centrul Național de Informații Biotehnologice al Bibliotecii Naționale de Medicină a Statelor Unite.
.
*
La 23 iunie, când a aflat că este infectată cu COVID-19, inima Svetlanei, medic terapeut în Secția de pneumologie a Spitalului „Sfânta Treime” din capitală, bătea atât de repede, încât o simțea în gât. Respirația devenise accelerată și simțea că se sufocă. Femeia de 60 de ani, care suferă de hipertensiune și obezitate, avea un atac de panică. Avea senzația de pericol, frica de a pierde controlul și frica de moarte.
„Când ai COVID, în aparatul respirator se fac microtromboze, iar la o pacientă obeză lucrul ăsta este și mai riscant. Eu, ca atare, sunt o fire puternică, nu sufăr de depresie, de anxietate, dar în cazul acesta era foarte greu. Am apelat la tratament medicamentos, pentru că altfel nu m-aș fi descurcat. Noi, medicii, ne gândim la ce-i mai rău”.
Pe lângă pneumonia plămânilor, febră, durere în gât, nas înfundat, slăbiciune, oboseală și deshidratare, Svetlana simțea încontinuu o frică inexplicabilă. „Îmi era foarte greu să o controlez”.
A mai simțit aceeași stare și cu câteva zile înainte, pe 18 iunie, când a aflat că un coleg de-al său a murit de COVID-19. „Pacientul meu a fost transferat din Secția de pneumologie în Secția de toxico-reanimare și domnul Constantin Grosu l-a intubat. Am discutat, mi-a zâmbit, ne încurajam unul pe altul și… Când am auzit că peste o săptămână a decedat, când câteva zile în urmă am vorbit cu el, am lucrat, nu-mi puteam reveni. Pe mine tare m-a marcat. Era o persoană extraordinară, și ca medic, și ca specialist, și ca om”.
Atacurile de panică au durat vreo trei săptămâni și deveneau tot mai greu de depășit, în condițiile în care Svetlana trăiește singură. S-a izolat în apartamentul fiicei încă în aprilie, când au apărut primii pacienți cu COVID-19 în spitalul la care lucrează, de frică să nu-și expună pericolului soțul de 60 de ani. Continuau să vorbească zilnic la telefon. Soțul îi lăsa medicamente și alimente după ușă. Fiica, care locuiește în Abu Dhabi, o contacta ori de câte ori avea posibilitatea.
„În primul rând mă trezeam cu fiica și mă culcam cu ea la telefon. Îmi zicea mereu să o apelez. În perioada atacurilor, se stăruia să vorbească cu mine, îmi amintea de momente frumoase din trecut. Asta mă ajuta. Dar mă ajutau și colegii de serviciu, care mă țineau la supraveghere foarte strictă. Unei prietene și colege îi raportam în fiecare zi cum mă simt. Dacă ceva, la orice oră mă ajuta cu spitalizarea. Nici nu m-am așteptat că, în așa situație, o să am așa susținere de la colegi. Persoane cu care nu prea comunicăm în spital m-au sunat și nu m-am așteptat”.
„Stările astea sunt reacții normale, omenești”, spune Jana Chihai, psihiatră și președinta Societății Psihiatrilor, Narcologilor, Psihoterapeuților și Psihologilor Clinicieni din Republica Moldova. „În primul rând, e important să recunoaștem că și noi trăim uneori asemenea emoții și că ele sunt firești. Partea bună este că putem să scădem din intensitatea îngrijorărilor și a anxietății”.
Psihologii spun că, în astfel de perioade, este necesar să comunicăm cât mai mult cu rudele și apropiații. „E important să înțelegem că noi avem nevoie de contacte, de discuții, de ieșiri în oraș. Avem nevoie să fim întrebați: Cum te simți?”, spune psihologa Angelica Russu. „Dar le putem înlocui și putem să avem aceleași discuții online, putem face cafea acasă. Eu am simțit la început de pandemie un blocaj pe rețelele sociale, oamenii nu au știut ce să facă, apoi postau ce gătesc, ce fac și asta contribuie la starea de bine, pentru că primeau o reacție din partea altor oameni”.
La început de pandemie, peste 100 de psihologi s-au mobilizat, urmând exemplul României, și acordă voluntar sprijin emoțional la telefon. Angelica Russu este una dintre ei și zice că a fost contactată de persoane care simțeau nevoia să înțeleagă ce se întâmplă cu ei și cum să-și controleze gândurile și anxietatea.
Le-a explicat că, în această perioadă, când pandemia ne-a schimbat rutina, e important să împărțim lucrurile în cele pe care le putem controla și cele pe care nu: „Noi putem să controlăm dacă avem mască, dezinfectant și mănuși, noi putem controla distanța socială și, în momentul în care se apropie, să faci un pas în spate sau să anunți persoana, respectiv, ar trebui să ne axăm pe chestii care le putem controla. Unii s-au descurcat, alții s-au simțit pierduți”.
Svetlana recunoaște că, în cele cinci luni de pandemie, în care numărul persoanelor infectate COVID-19 este în continuă creștere, iar un medic ajunge să facă o muncă triplă, pentru că alți colegi s-au infectat, lucrătorii medicali sunt epuizați. „Poate și asta a influențat asupra contaminării, căci starea asta de stres și… E greu să iei unele decizii cu privire la tratament, îți asumi niște responsabilități, protocol este, dar fiecare pacient e diferit. Și când se termină ziua de muncă, te gândești: Ai făcut tot pentru fiecare pacient?”.
Din cauza volumului de muncă crescut, stresului și fricii de a-și infecta familiile, lucrătorii medicali se pot confrunta și cu burnout-ul – arderea profesională. Asta înseamnă epuizare fizică, emoțională și motivațională și se caracterizează prin scăderea performanțelor profesionale, apariția oboselii și grijilor, explică Andrei Eșanu, psihiatru la Catedra de Psihiatrie a Universității de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”.
De la debutul pandemiei, 194 de lucrători medicali au cerut suport psiho-emoțional la centrele de sănătate mintală din țară. Datele au început să fie colectate la inițiativa proiectului moldo-elvețian MENSANA.
„Motivul adresării a fost anxietatea și frica să nu-și infecteze membrii familiei, sau să fie izolați. Pe al doilea loc sunt atacurile de panică, iar pe al treilea – epuizarea profesională. Apar tulburările de somn, grija față de familie, iar ca rezultat al arderii profesionale apare nervozitatea, insatisfacția de la locul de muncă. În stadii severe, scade performanța și pot apărea greșeli în activitatea medicală – malpraxis”, precizează Andrei Eșanu, colaborator al MENSANA.
Ca să prevină arderea profesională sau să depășească stările legate de pandemie, psihiatrul recomandă lucrătorilor medicali un regim de somn, pauze scurte la cel puțin două ore de muncă, cât și un program care i-ar ajuta să se relaxeze după muncă: să mănânce sănătos, să practice sportul, să privească un film și să petreacă cât mai mult timp cu oamenii dragi.
Timp de șase săptămâni, mai mulți angajați ai spitalelor cu profil COVID-19 au fost învățați cu ajutorul a unul sau doi psihologi să-și gestioneze stresul psiho-emoțional și să-și mențină o bună sănătate mintală, în cadrul inițiativelor de educație pentru sănătate mintală a MENSANA și Ministerul Sănătății.
Svetlana nu a auzit și nu s-a interesat de vreunul dintre serviciile psihologilor, întrucât spitalul în care activează nu este unul cu profil COVID-19. Știa de la lucru că poate suna la Linia Verde a Ministerului Sănătății, dar nu a apelat la ea. „În tot timpul ăsta, când eram într-o depresie mare, ascultam muzică. Luciano Pavarotti. Muzica mă ajuta, mă liniștea, mă calma”.
În a șaptea zi de când a fost confirmată cu COVID, lucrurile s-au înrăutățit. „Respirația era îngreunată, nu puteam decât să mă întorc în pat, până la baie să mă duc îmi era greu. A apărut afectarea tractului digestiv. Asta se întâmplă mai des ca o complicație după tratamentul cu antibiotice. Aveam dureri în abdomen foarte mari, te duci la baie de multe ori, nu dormi nopțile”.
În a noua zi, saturația cu oxigen a început să scadă.
Fiica a venit de urgență acasă. Svetlana n-a putut să o îmbrățișeze după nouă luni de la ultima revedere. La fel cum nu și-a îmbrățișat de cinci luni soțul și de patru luni mama de 84 de ani, pe care o vede doar pe ecranul telefonului.
Studiile internaționale arată că, în timpul îmbrățișărilor, crește nivelul de oxitocină în corp, se reduce stresul, fricile și durerea. Îmbrățișările îi ajută pe oamenii să nu se mai simtă singuri, le oferă mai multă încredere în ei și, în unele cazuri, se reduce riscul de îmbolnăviri.
În Secția de pneumologie unde lucrează Svetlana ajung și pacienți care s-au tratat de COVID-19 și au nevoie de reabilitare, în special cei care au fost intubați. De asta zice că, pe lângă necesitatea unui program de sprijin emoțional pentru lucrătorii medicali, un psiholog le-ar fi de mare ajutor acestor pacienți.
„Ei sunt într-o stare de depresie și aceasta nu-i motivează pe ei să facă gimnastica respiratorie. Să facă aceleași exerciții de kinetoterapie. Vine specialistul, el îți arată, dar după aceasta trebuie singur să faci lucrul acesta. Dar motivația la ei lasă de dorit, din cauza stării psihice. Un pacient care a trecut prin asta este marcat, izolarea este una, dar aud tot ce li se spune, știri că mulți pacienți mor și această frică persistă”.
La mijloc de iulie, de cum s-a simțit că este mai bine, Svetlana a început gimnastica respiratorie obligatorie – un soi de exerciții de inspirație și respirație profundă care ajută la restabilirea plămânilor. Și-a planificat să revină la lucru în secția cu 30 de paturi, acolo unde stă și câte șase ore îmbrăcată în costum de protecție, unde e stresată ori de câte ori i se face sete, pentru că trebuie să se dezechipeze de fiecare dată doar pentru a bea apă. Dar, spre sfârșit de iulie, a simțit din nou dureri în zona abdomenului. Au revenit problemele tractului digestiv și a făcut febră. Simptomele persistă de vreo cinci zile și Svetlana e cuprinsă de o altă teamă – că nu-și va mai reveni.
.
*
Maria, o tânără de 20 de ani, s-a simțit supărată, înfuriată și dezamăgită când pandemia a scos-o din campusul universitar din Iași și i-a anulat posibilitatea de a lucra în SUA pe timp de vară. A dansat un an pe la nunți, spectacole și concerte ca să adune cei 1 500 de dolari necesari pentru a pleca. Au fost zile când ieșea la 7 dimineața și revenea la 11 seara. Până la 18 erau cursuri și seminare la facultate, de la 19 la 22 – repetiții la dans.
„Eu am investit bani, pe care i-am muncit eu. Îmi era obijduitor. La mine era planificat totul foarte amănunțit: că vara asta merg în America, câștig acolo câțiva bani, mă întorc la anul să-mi termin Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor; având niște bani, să pot să merg la altă facultate, să fac coregrafie, să mă mut singură, să fiu capabilă să-mi plătesc chiria. Și la mine totul s-a stricat. Erau planuri pe 3 sau 4 ani înainte”, povestește Maria.
„Omul de obicei trăiește cu un scop și când scopul ăsta se duce și nu știi ce-o să se întâmple mâine, nu mai poți să-ți faci niște planuri, nu mai ai entuziasm, nivelul de dopamină scade”, explică psihologa Eugenia Godoroja.
Cea mai mare frustrare a Mariei era că nu poate controla nimic. „Eu îs omul care tot timpul avea sub control situația. Dacă ceva nu se primea, găseam ieșire din situație. Și, odată cu pandemia, mi-am dat seama că la mine nu mai este așa cum a fost. Au fost momente când plângeam noaptea până sughițam și nu înțelegeam de ce reacționez așa. Pe urmă am înțeles că trebuie să accept asta și că sunt lucruri pe care eu nu le pot controla. Și am lăsat să meargă de la sine”.
Prima perioadă prin care a trecut și Maria a fost un fel de refuz de a crede că este pandemie, explică Eugenia Godoroja stările prin care trec tinerii în această perioadă. „Rutina s-a terminat și e un fel de luptă, dar și speranța asta că: Încă 2-3 săptămâni și noi trecem de ea. Apoi, a început partea de deznădejde: Se lungește, deci problema e mare, nu știu cât o să mai dureze, ce va fi mai departe. Apoi a apărut inerția: Facem, facem, nu facem, nu facem. Acum deja sunt mai preocupați de supraviețuire. Ce facem? Ei încep încet să accepte”.
Deși simțea că îi este greu și nu putea să accepte și să înțeleagă că deja nu se mai schimbă nimic, Maria a început să-și facă planuri noi. „Acum deja mă bucură că la anul va fi universitate online. Asta o să-mi dea posibilitatea să merg să lucrez și să pot să-mi programez orarul: dacă nu voi putea cu grupa mea să fiu la seminar, o să merg cu altă grupă. Îmi caut de lucru pe specialitatea mea”.
Odată cu acceptarea schimbărilor venite cu pandemia, Maria a trebuit să se obișnuiască să locuiască 24 din 24 de ore alături de familie. „Mama, profesoară de biologie și chimie, lucrează în două școli, lecții online. Tata, într-o firmă privată, i s-a permis să lucreze acasă. Eu, studentă cu lecții online. Sora, clasa a 12-a, lecții online. Avem un frate de 5 ani care, dacă nu ești să-i dai ocupație, el își găsește singur, dar dacă își găsește singur, urmează consecințe. Și diminețile, când fiecare eram cu un calculator sau cu un telefon în mână, erau tare-tare stresante, pentru că eu aveam nevoie de liniște și fiecare avea nevoie de liniște”.
Îi era greu și pentru că nu ieșeau nicăieri din casă. Mergeau doar o dată pe săptămână la cumpărături, în Ialoveni. Prezența permanentă îi dădea din ce în ce mai multă presiune. „Dacă cineva mergea la bucătărie și era o cană în chiuvetă, se putea să se întâmple să ne certăm de la cana aia. Lucruri care nu se întâmplau până acum, când eram atât de implicați în activități, veneam atât de obosiți, că nu ne mai păsa dacă este veselă murdară, dacă mai am azi putere să o spăl sau o lăsăm pe mâine”.
Maria citea tot mai mult despre cum influențează pandemia tinerii și le-a citit cu voce și părinților, că ei sunt printre cei mai expuși. „După ce se termină pandemia, le spuneam că o să fiu prima, la 5 dimineața, o să stau în rând la Codru (referire la Spitalul Clinic de Psihiatrie din or. Codru, mun. Chișinău – n.r.), pentru că nu o să mai suport. Dar a fost bine. Acum nu mai este așa. Tata, încet-încet, a început să se ducă la lucru, dar și pentru că locuim la casă la sol și asta e ceea ce ne-a salvat”.
Studiile arată că, lipsa contactului față în față cu colegii de clasă, prietenii și profesorii, lipsa spațiului personal acasă, pot declanșa consecințe mintale nefavorabile copiilor și tinerilor. Iar rutina zilnică, îngrădirea la domiciliu și teama de infecție, intensifică stările nedorite.
Maria a devenit și mai stresată când, în lipsă de mișcare, a început să simtă tot mai des dureri de spate și picior. „A fost afectată zona lombară a spatelui și piciorul stâng. Medicii spuneau că posibil să fie o hernie de disc care să-mi dea durere și în picior. Ulterior am făcut niște investigații, am mai trecut niște aparate și nu e hernie. Ar putea fi un virus de mult timp care afectează ligamentele. Așteptăm rezultatele”.
A încercat să le depășească pe toate citind și descoperind o nouă pasiune – scrisul. Iar unul dintre textele ei, pe care l-a publicat și pe Facebook, e despre cât de mult îi lipsește bunelul decedat acum șapte ani: „Bunelul Andrei a fost și tată, și mamă pentru mine. Când eram mică, încerca să mă adoarmă la amiază, și el adormea și eu fugeam. El ne făcea meniuri diferite pentru mine și sora mea în același timp. Cartofi prăjiți, pentru mine și macaroane cu brânză, pentru sora. El a fost primul care ne-a dus la dansuri. El era prezent la toate spectacolele de la școală și din sat și venea la toate matineele. El a fost omul care nu m-a pedepsit niciodată”.
.
*
De trei săptămâni, Mihai muncește de luni până luni, de la 8 până la 20, la o spălătorie de mașini, ca să-și facă bani de buzunar. Tânărul de 22 de ani a terminat la sfârșitul lunii mai Colegiul de Informatică din capitală. Locuiește într-o cameră de cămin și nu are ajutor din partea familiei. Din contra, din salariul său de circa 10 mii de lei își ajută cei doi frați mai mici.
Zice că nu l-a influențat pandemia, nu l-au deranjat nici lecțiile online, nici faptul că, în perioada de urgență, a trebuit să stea mai mult timp în casă și că pe străzi erau atât de puțini oameni, cum văzuse numai în filme.
Mihai spunea, la început de discuție, că nu crede în existența COVID-19. „Chiar să fi fost în contact cu oamenii, până în ziua de azi nu am avut frică și nici nu am deloc, deloc, că nu cred. Iaca nu cred că există. Motive sunt de ce, pentru că n-am auzit nici o rudă, nici un prieten, nici un cunoscut care să se infecteze”, explică Mihai.
Negarea existenței virusului este la fel o afecțiune a stării de stres și o încercare de protecție a creierului, explică psihologa Eugenia Godoroga. „Tinerii pot să zică: Eu pot să-ți aduc argumente că coronavirus nu există, dar îi auzi uneori cum spun: Eu matincă am avut coronavirus. Sau, dacă au febră, mă sună: Știi că am două zile la rând 37 și ceva? Și asta înseamnă că îi preocupă, frica este, chiar dacă ei zic că nu există. La nivel declarativ, ei cred că nu există. Sau zic că este, dar nu este așa de grav și merg pe teoria conspirației, că pe tineri nu-i afectează”.
La mijloc de iunie, când a început să lucreze, Mihai a simțit niște dureri de cap. Și, deși pune la îndoială existența virusului, se întreabă dacă nu cumva a fost infectat și el. „Afară era cald, dar mie îmi era frig și, înainte să ies din casă, îmi măsor temperatura. Era 37-38. Mă amețea și parcă eram tumănit. Așa simptome eu în viața mea nu am avut, să nu-mi pot scade temperatura cu pastile. Am încercat foarte multe pastile pentru răceală. Trei zile nu puteam scade temperatura și, până la urmă, am găsit un praf. Și o trecut”.
Mihai a mai văzut și postarea unui bărbat diagnosticat cu COVID-19 care avea cam aceleași simptome. Deși se simțea rău și se gândea ba la: „dar dacă nu mă trezesc mâine dimineață?”, ba să cheme ambulanța, așa și nu a mai sunat. „Mă gândeam că, dacă o chem, o să fie test și variante: carantină, 14 zile lecuire. Și când m-am gândit la bătăile astea de cap, am zis că nu. Fac ce fac singur și, dacă a trece, bine. Și, din astea patru zile, eu una am lucrat”.
„Copiii care până acum trebuiau să lupte singuri, pentru ei acum nu mai este o noutate că tre’ să muncească și să supraviețuiască singuri. El nu se gândește la coronavirus, că i-a dat planurile peste cap, dar că eu n-am ce mânca și tre’ să fac ceva”, explică psihologa Eugenia Godoroja.
Mihai refuză să creadă numărul crescând de infectări, presupunând că pandemia nu este atât de gravă, la fel ca și virusul: „Coronavirus el este, dar poate-i o simplă răceală prin care trec toți oamenii care nu au probleme cu sănătatea”.
.
*
Pe 14 martie, dintr-un oficiu de 12 m2, Svetlana a ajuns izolată într-un apartament cu soțul, care lucrează la Institutul de Medicină Urgentă, fiind supus oricând riscului de a se infecta, și cu doi copii de 11 și 5 ani cu școală și grădiniță acasă.
Svetlana este directoarea unei agenții internaționale în Republica Moldova și, pe lângă funcția de a organiza ședințe, de a negocia și a comunica cu persoane străine de nivel înalt, avea în față sarcina de a le reuși pe toate singură în apartamentul transformat în oficiu.
„Eu migrez dintr-o cameră în alta, în funcție de ce aș mai putea face. Dacă am nevoie de foarte multă concentrare, stau într-o cameră. Am devenit super-mega funcțională. Dacă am o ședință unde nu am intervenții și pe mine nu mă văd, eu curăț cartofi și fac un borș pentru prânz. Am avut și eu momente când sus eram în cămașă și jos în șorți (pantaloni scurți)”, râde ea.
La început erau stările de frică, panică și stres ca să reușească să gătească, să o ajute pe fiică să se conecteze la lecțiile online, să fie și eficientă la muncă, să-și mângâie fiul cel mic când se lovește și începe să plângă. „Dacă fiica pornea Zoom la lecțiile online și putea să nu înțeleagă ceva, chiar puteam să-mi cer scuze de la ședință și să o ajut să pornească, sau dacă era o neînțelegere cu fratele și trebuia să las tot și să rezolv. E mai greu la început, până intri în ritm”.
Stările de frică și panică s-au acutizat atunci când cunoscuți de-ai ei au ajuns pe patul de spital, iar o rudă a decedat de la COVID-19. „Primii s-au infectat niște rude, chiar la începutul pandemiei. Era foarte multă îngrijorare, pentru că îmi doream să fie bine. Dar trebuia să fiu și calmă și liniștită, căci ei singuri erau îngrijorați și aveau nevoie de calm și încurajare. Am trecut și prin decesul unei rude mai îndepărtate. Și asta e foarte traumatizant. E vorba despre un medic. La el s-a îmbolnăvit și soția, soția a trecut, dar… A trebuit să susținem și rudele. Și partea cea mai dură e că nu poți să mergi la înmormântare și să fii alături de cei care rămân în viață. Și sunt momente chiar tragice și este greu să fii alături prin telefon”.
Femeia suna și le scria uneori zilnic să-i încurajeze, să mai aibă un pic de răbdare, să bea multe lichide și vitamina C. „Trebuie să simți când îi este foarte greu și când nu vrea să comunice. E vorba despre sinceritate, că-ți pasă și nu insiști foarte mult. Sunt mai mult de zece cunoscuți pe care i-am susținut”. A învățat alături de ei cum reacționează organismul în primele zile ale bolii și că e important de urmărit în zilele când „citokinele fac furtună în organism în luptă cu boala”.
Svetlanei i-a fost mai greu în lunile cu stare de urgență, când ieșeau o dată în săptămână din casă, pentru cumpărături. Aeriseau camerele și petreceau timp la balcon. Svetlana a înțeles, după numărul tot mai mare de infectări, că trebuie să accepte că nu mai poate controla ce se întâmplă și să învețe să trăiască cu pandemia.
Cât Svetlana era în ședință, fiica îi lăsa un bilețel pe masă, întrebând-o unde poate găsi produse, dacă focul trebuie dat mai încet sau mai tare. „Fetița a învățat să gătească. S-a obișnuit să găsească rețete. Mă mai trăgea de poală, să văd ce a gătit. Dacă nu am intervenții, pot să-i dau și sfat. Făceau planuri împreună cu fratele mai mic: acum citit, acum joacă, acum desenat și iar joacă. Cum respectau ei deja planul ăsta, e altă vorbă”, râde ea.
Un program stabilit în perioada de pandemie recomandă și psihologii. „Programul de școală nu a fost acceptat de adolescenți și nu a fost luat în serios. Dacă ei erau obișnuiți că la 8 erau la ore și ridicau mâna, acum acasă la 8 abia se trezeau. Să le dai ceva care să dea plăcere în afară de lecții. Trebuie să-i învățăm pe tineri să accepte lucrurile, chiar dacă noi în general, oamenii, nu prea acceptăm. După ce accepți, îți stabilești altfel planurile”, explică psihologa Eugenia Godoroja.
„Școala părinților informați”, o serie de video tutoriale elaborate de MESANA și Ministerul Educației, le-a venit în ajutor părinților cu sfaturi despre cum comunicăm cu copiii de la 7 la 14 ani pe timp de pandemie, cum ne adaptăm la distanța fizică, cum controlăm anxietatea copiilor și cum să menținem starea de bine acasă.
Din iunie, odată cu finalizarea anului de studii, copiii Svetlanei au început să petreacă câte două-trei săptămâni cu bunicii la sat. „Copii vor și la mare, și la munte, și la mall, dar le-am spus că, până nu se îmbunătățește situația, o să stăm cu ceea ce avem. Copii mei sunt cooperanți și își doresc ca părinții și bunicii să fie bine, la fel ca maturii”.
Cam în aceeași perioadă, agenția unde lucrează Svetlana a organizat la nivel global cursuri online de mindfulness pentru toți angajații. Inițial, programul de meditație, asemănătoare cu exercițiile de yoga, era pentru cei care se simțeau mai stresați. „Suntem îngreunați de griji mai mari sau mai mici și devin cu adevărat o povară, pentru că n-ai timp să meditezi la ce ți se întâmplă, să te gândești la anumite momente. Ești într-un val pe care nu-l gestionezi tu, dar el pe tine. Și exercițiul ăsta te învață să te oprești, să respiri profund și să înțelegi ce vrei tu și cum vrei tu. În principiu, sunt niște tehnici de relaxare și reîncărcare de baterii”.
La mijloc de iulie, Svetlana a vizitat cu soțul și cei doi copii Mănăstirea Țipova. „Asta e prima ieșire, în afară de bunici și prieteni, dar am și ieșit foarte dimineață, ca să evităm aglomerația. Am simțit că avem vacanță aproape. Nistrul și Prutul deja o să ne fie marea. Și stâncile de la Țipova o să fie muntele nostru”, spune ea mai în glumă, mai în serios.
Acum Svetlana învață să savureze ceea ce are. Să-și bea cafeaua cu colegele vineri-dimineața online, fără nici un fel de ședință, să-și admire fiica gătind o rețetă nouă, să se amuze de energia fiului și pur și simplu acceptă că nu poate să controleze totul.
„Eu când stau și mă gândesc la medicii care lucrează în costumele celea, îmi dau seama că nici nu am dreptul să mă plâng de nimic. Foarte multe lucruri se învață și în comparație. Eu încă tre’ să zic mulțumesc că e așa cum este pentru mine, pentru sănătatea mea. Sunt oameni care se află în situații mult mai dificile, și acei care sunt bolnavi și au stres, și care au formele grave și foarte grave, și medicii care sunt în prima linie. Așa că, ne liniștim și ne facem treaba”.