Ilinca TelevcaÎntr-o cămăruță cu tapet și sobă gri, luminată sfios de razele dimineții, Maria, stă pe mijlocul unei canapele cu tapițerie cenușie. Poartă o pereche de pantaloni de denim mulați, o maletă neagră și are buzele nuanțate cu un ruj roz. Părul lung, de culoare șaten îi acoperă umerii și își tot caută locul ca să-și ferească ochii de peticele de soare. E ușor emoționată, deoarece în câteva ore urmează să țină un discurs în fața unei clase de studenți ai facultății de psihologie din municipiul Bălți.
În aceeași încăpere, chiar în față, stă sora ei, Ana, care de curând a împlinit 30 de ani, și mama lor, Aurelia, o femeie de statură medie, cu ochi albaștri pătrunzători și păr negru.
Toate și-au petrecut viața într-o casă spațioasă din Glinjeni, acolo unde, peste câteva zile, Maria urmează să celebreze cea de-a 27-a primăvară.
Atât Maria, cât și Ana, cu o diferență de vârstă de doar trei ani, sunt imobilizate în scaun cu rotile, ambele fiind diagnosticate la naștere cu paralizie cerebrală. Spre deosebire de sora mai mare, care este complet imobilizată, Maria se poate deplasa ajutându-se de mâini și genunchi sau, cum spune ea, „în patru”.
Așa a învățat să se miște prin casă de când era copilă. Covoarele, trecerile dintre camere, colțurile mobilei nu i-au făcut obstacole de neclintit. Afară, însă, regulile se schimbau ca într-o junglă, mai ales atunci când venea vorba de mobilitate și accesibilitate.
Trăind la sat, drumurile de țară le făceau mari bătăi de cap, în special iarna sau în zilele ploioase, când roțile scaunului rulant se împotmoleau în noroi. De multe ori, tatăl Mariei găsea soluții improvizate – un lighean din plastic transformat în sanie sau, când altă opțiune ieșea la socoteală, mama o lua în spate și o ducea la centrul de plasament unde făcea lecții și activități (Centrul de Asistenţă Socială de Zi şi Plasament pentru Copii şi Familii în Situaţii de Risc „Nufărul Alb”, satul Glinjeni din raionul Fălești – n.r).
Însă, cele mai mari obstacole erau cele înfăptuite chiar de oameni. „Eu mă duceam la ore, dar uneori profesorii pur și simplu nu veneau. Țin minte că, odată, m-am dezamăgit tare când mama a fost nevoită să mă ducă în spate din cauza glodului de pe uliță, iar profesorul așa și n-a venit”.
La un moment dat, își amintește mama fetei, un profesor i-a zis: „Cum să fac lecții cu ea, dacă oricum nu înțelege nimic?”. Ca replică, mama Mariei l-a întrebat: „Dar de ce sunteți profesor, dacă nu pentru a-i învăța pe copii să știe?”.
Dar nu toți profesorii au fost la fel, spune Maria, amintindu-și cu drag de învățătoarea ei de clasele primare, care purta același nume și care venea să-i predea acasă.
„Țin minte, de fiecare dată îmi aducea flori”, zice Maria schițând un zâmbet. „În loc să primească, oferea! Într-o zi venea cu un trandafir, în altă zi cu o crizantemă. Dar nu doar că mi le dăruia, ci îmi explica totul despre ele”.
În timp ce unii profesori o evitau, alții o tratau ca pe orice alt elev, oferindu-i pe drept acces la educație.
Mai târziu, pe la 16 ani, după ce a terminat ciclul gimnazial, cu un curriculum adaptat, Maria nu a putut continua studiile. Cuprinsă de rutină și lipsă de activitate, a început să se simtă tot mai izolată. Însă totul s-a schimbat în ziua când, Ludmila, persoana de suport a primului grup de auto-reprezentanți din cele 10 grupuri dezvoltate în diferite raioane ale țării de către Keystone Moldova, a telefonat-o.
„Vrem să formăm un grup de tineri cu dizabilități, să învățăm despre drepturi și despre cum să ne facem vocea auzită. Ai vrea să faci parte din el?”, își amintește de parcă ar fi fost ieri, întrebarea pe care a auzit-o de la celălalt capăt al firului.
Deși îi era frică de ce urmează, Maria nu a ezitat și a acceptat instant. Iar când a ajuns la prima întâlnire a grupului, era retrasă, ținea ochii și capul țintiți spre podea și în general, spune ea, „nu știam că există atât de multe persoane cu dizabilități”.
Încet, încet tânăra începuse să iasă din zona de confort și o fascinau toate lucrurile noi pe care le afla despre sine, dar și despre lumea din jur.
„Când am aflat câte drepturi există, am venit acasă și mi-am făcut cruce. Mă tot întrebam în sinea mea: Wow, serios? Persoanele cu dizabilități chiar au atâtea drepturi? Dar de ce eu nu am știut de asta?”, râde Maria.
După fiecare întâlnire de grup, realiza că nu este singură și că, de fapt, lumea ei nu se cuibărește doar într-un scaun cu rotile și nu este atât de mică cum și-o imagina. Era înconjurată de tineri care împărtășeau provocări similare și care, la fel ca și ea, își doreau să transforme dizabilitatea lor în abilitate.
Iar cea mai frumoasă amintire a ei este legată de îndeplinirea unui mare vis. „Dintotdeauna, îmi doream să joc pe scenă sau să fiu actriță într-un film”, spune ea, sfiindu-se.
Visul ei s-a îndeplinit, doar că în altă formă. Maria a fost implicată în crearea unui spectacol de teatru social (teatru forum – n.r) Scopul acelei piese de teatru a fost să sensibilizeze publicul asupra discriminării și a drepturilor persoanelor cu dizabilități, arătând că toți copiii sunt egali și merită aceleași oportunități.
„A fost o experiență minunată! Am avut în total 10 spectacole, atât în școli, cât și în grădinițe”, istorisește voios ea.
Pe măsură ce anii treceau, Maria continua să fie implicată în toate activitățile realizate în cadrul rețelei de auto-reprezentanți. Rețeaua rămâne activă și în prezent, datorită suportului Keystone Moldova. Acest lucru a ajutat-o să devină tot mai independentă, cel puțin, atât cât îi permitea lumea exterioară această independență. „Îmi amintesc, aveam vreo 18 ani și eram implicată deja într-un alt proiect și trebuia în fiecare sâmbătă, timp de o lună, să ajung la Chișinău, dar cu transportul public”.
Doar că de fiecare dată când încerca să ajungă la capitală, devenea o adevărată provocare. „Când aveam training-ul fie ploua, fie ningea. Era toamna târziu și de fiecare dată era glod”.
Cu toate acestea, nu renunța și continua să participe în ciuda obstacolelor „noroioase”, de care își amintește cu amuzament: „Tata îmi ținea scaunul în două roți ca să nu ne înglodăm tare, iar mama era din urmă cu căldărușa de apă, ca odată ce ajungem la microbuz să-mi spele roțile. Dacă te uitai la noi dintr-o parte părea o comedie!”.
Ani la rândul Maria și-a croit cărărușa ca să-și revendice drepturile, să-și exprime nevoile, să fie activă civic, dar cel mai important să își facă vocea auzită. De exemplu, anul trecut, a participat la „Frumusețe fără Limite”, despre care povestește cu multă bucurie.
„Am urmărit prima și a doua ediție ca să înțeleg dacă aș putea aplica. Am analizat și am zis că vreau și eu, dar nu știam dacă voi reuși. Nu știam ce trebuie să fac”, relatează ea.
Ludmila a fost cea care a ajutat-o să se înscrie, iar puțin timp după asta a primit un e-mail de confirmare că a fost selectată alături de alți 15 participanți. A fost pentru prima dată când Maria a fost îmbrăcată de un stilist, care i-a ales o rochie strălucitoare, i-a făcut coafură și machiaj de seară. Și tot, pentru prima dată a fost, când a simțit că viața ei este mai mult decât barierele fizice.
***
Se apropie ora când Maria urmează să țină un discurs public în fața studenților de la psihologie. Între timp a venit și Ludmila după ea, poartă un costum negru și o cămașă, la fel neagră cu elemente florale. Are părul tuns scurt, care-i accentuează umerii și poartă ochelari ce-i alunecă ușor peste nas. Maria își strânge mâinile ghem, în încercarea de a-și camufla emoțiile pe care vrea să le păstreze doar pentru ea. Cu o voce domoală, îi cere mamei să-i aducă bascheții albi. Mama o încalță cu atenție, rugând-o să încerce să relaxeze talpa piciorul stâng. Odată încălțată, mama o aburcă cu atenție de subsuori, iar apoi o ridică în brațe și trecând printr-un coridor de vreo trei metri pătrați, o scoate afară.
Toate aceste acțiuni se întâmplă cu o precizie matematică, învățată în aproape trei decenii. Cu mâinile încleștate pe cotele metalice ale scaunului, Maria împinge cu putere roțile, parcurge vreo 10 metri, iese din curte și ajunge exact în fața mașinii parcate. Fără ajutor, își mută greutatea corpului și urcă singură pe bancheta din față, fixându-și instant centura de siguranță.
În vreo 30 de minute, după o hurducăială din cauza drumurilor pestrițate de găuri, Maria ajunge în fața Universității de Stat „Alecu Russo”. Ludmila scoate scaunul rulant din mașină și o ajută pe Maria să se așeze în el. La intrarea blocului unde este programată prelegerea, o întâmpină o tânără de vreo 20 de ani.
Urmează două etaje, care fac în total 31 de trepte, pe care Maria le urcă în scaunul cu rotile, cu ajutorul Ludmilei, fiindcă nu există nicio rampă de acces. Odată ajunse la etajul doi, parcurg un coridor lung, inundat de lumină naturală, apoi intră într-o sală de curs, situată pe mijlocul holului.
La început, timidă și ușor emoționată, Maria își deschide prezentarea la care a lucrat și zice: „Vreau să vă vorbesc un pic altfel despre persoanele cu dizabilități”.
Le-a vorbit studenților despre parcursul său de un deceniu, despre drepturile egale, despre flashmob-urile sociale pe care le-a făcut împreună cu colegii de la grup, despre întâlnirile publice cu autoritățile, despre evenimentele naționale la care a participat și despre vocea ei, dar și a altor persoane cu dizabilități, despre care spune că „Noi suntem aici, chiar lângă voi, și noi tot suntem parte a acestei societății”.
După o oră jumătate de discuții, printre aplauze și lacrimi în sala de curs, Maria și-a încheiat discursul cu: „Schimbarea începe de la noi!”
A urmat același coridor lung și aceleași 31 de trepte, doar că în direcție inversă. Maria, cu o expresie a feței senină și împlinită, părea mult mai relaxată. La ieșire din curtea universității, cu un zâmbet jucăuș, exclamă: „Am o înțelegere cu doamna Ludmila. Mâine e 8 martie și vreau să cumpăr pentru mămica și Ana flori!”.
Banii pentru flori, spune Maria, „i-am strâns din compensația pentru transport, în valoare de 750 de lei, pe care o primesc o dată la trei luni. Strâng și îi pun deoparte, ca să am bănuții mei.”
Vizavi de universitate, roiesc oamenii și albinele, în egală măsură, în jurul unei florării mici, unde găsești flori de toate culorile. Maria a pus ochii pe lalele și, deși, inițial spune că vrea un buchet cu lalele de toate culorile, într-un final i-au căzut tronc la inimă acelea de un roz pudrat.
„Vreau un buchet din 31 de lalele roz pal și un buchet din trei lalele roz mai închis”, a rostit, arătând cu degetul spre grămada de flori.
A scos din geantă banii, i-a întins vânzătoarei, și-a primit florile și le-a strâns fericită la piept. A urmat același protocol: s-a așezat singură pe bancheta din față, iar scaunul cu rotile a fost depozitat în portbagaj. Ceea ce era diferit de data asta, a fost drumul spre casă, care părea mai scurt ca de obicei. Maria își imagina în fel și chip reacția mamei sale, repeta în gând cuvintele care voia să i le zică și, cu fiecare kilometru parcurs, se apropia tot mai mult de locul unde simte cea mai mare siguranță, iubire și acceptare din univers.
Ajunsă acasă, Maria, copleșită de emoții, și-a ales cu grijă cuvintele, spunându-i mamei sale: „Mulțumesc pentru viață!”.
În toată această manifestare firească a iubirii umane, Maria, spune că tot ce își dorește ca prin eforturile, implicarea și exemplul ei să schimbe percepția lumii din jur față de persoanele cu dizabilități.
„Eu vreau ca oamenii să înțeleagă că persoanele cu dizabilități sunt exact ca ei și au dreptul la o familie, la un loc de muncă și să fie în rând cu lumea. Eu nu vreau să fiu compătimită. Asta nu înseamnă că, dacă eu sunt în scaun rulant sau am orice tip de dizabilitate, nu am dreptul să iubesc, să fiu iubită sau nu am dreptul să am o familie. Ba da, am și eu aceleași drepturi cum le au toți oamenii”, mărturisește ea.
Foto – Vlaicu Bunduchi
***
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Suport pentru rețeaua de auto-reprezentanți din Republica Moldova”, finanțat cu sprijinul Guvernului Elveției. Conținutul acestui material nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorului.