Polina CupceaUn bărbat costeliv, ars de soare și de griji, pufăie dintr-o țigară. Alături, unul cu 20 de ani mai tânăr, tot slab, tot ars de soare și de griji, doar că mai scund, pufăie și el. Ambii au palmele bătătorite și brăzdate. Tocmai au venit de la câmp, unde au cultivat cu motoblocul.
De două luni, bărbații locuiesc sub același acoperiș. S-au reîntâlnit pe 7 martie, în învălmășeala de la Vama Palanca. Cel mai în vârstă, Petru, aștepta înfrigurat, cu stomacul boț de emoții. Cel mai tânăr, Ivan, înconjurat de soția însărcinată în luna a opta, cei doi copii și soacră, măsura cu privirea fiecare bărbat trecut de 50 de ani. În mulțimea care clocotea, „era greu să te dezmeticești”, explică acum tânărul.
Cea care l-a găsit pe Petru a fost Violeta, fetița de trei ani a lui Ivan. „A coborât din autocar și s-a dus direct la el. Eu, până m-am dumerit, până nu știu ce, când m-am uitat, dar ea era la el în brațe”, povestește Ivan, cu privirea spre cuibul de cocostârci din fața casei.
Violeta iese din casă și se cocoțează în brațele lungi și osoase ale lui Petru. „Telefonul nu lucrează”, miorlăie ea în ucraineană. Bărbatul înțelege din gesturi. O cuprinde, îi mângâie părul și îi răspunde, în rusă: „Amuș îl fac”. După ce pornește telefonul, fetița i-l smulge din mâini și aleargă bucuroasă în casă.
Bărbații rămân singuri, învăluiți în fumul de tutun. Petru îl privește cu melancolie pe Ivan, care, la rându-i, se ferește de privirea plină de căldură și-și fixează ochii pe porțile larg deschise, păzite de-o parte și de alta de doi căței jigăriți.
Sunt tată și fiu. Primul e moldovean, al doilea se consideră ucrainean. Despărțiți timp de 20 de ani, războiul i-a unit.
***
Petru devenise tată la 19 ani. Întâlnise o moldoveancă din Orhei, de vreo 17 ani, „frumușică și mintioasă”, în Herson, Ucraina, unde ambii munceau „la ceapă”. „Tare mi-a plăcut de Sveta”, oftează bărbatul.
După nașterea lui Ivan, s-au mutat în casa părintească a lui Petru din Dereneu, Călărași. La scurt timp, au luat decizia ca Petru să plece în Federația Rusă, „la făcut bani lungi”. Era anii ‘90, când destrămarea colhozurilor, lipsa unui loc de muncă și sărăcia l-au ținut pe Petru vreo trei ani peste hotare. „Străinătatea strică familiile. Dacă nu ești unul lângă altul, nu faci viață împreună”, sugerează el motivul care a dus la destrămarea căsniciei.
Tânăra mamă și-a luat copilul și s-a oploșit în sudul Ucrainei – Ismail, alături de un alt bărbat. „Mama e mamă și nu-i poți lua copilul. Cum să-i zic să-mi lase mie băiatul?”, se întreabă retoric Petru, chiar dacă, în adâncul sufletului, și-ar fi dorit să rămână cu el.
Ivan spune că multe nu-și aduce aminte de timpul petrecut în Ismail, dar ține minte mai degrabă perioada de după 5 ani, când s-au mutat la vreo 70 de kilometri distanță, în Chilia. Mama sa își găsise de lucru la o fermă, iar el a mers la școală. „Învățam foarte bine și nu o duceam rău.”
Petru ascultă și tace. Înghite noduri și pufăie dintr-o nouă țigară. Atunci, la 3 ani ai lui Ivan, și-a luat adio de la băiat și de la gândul că ar putea să-l mai vadă vreodată. „Unde să-i caut? Cum să-i caut, dacă ne-am despărțit? Nici nu știam pe unde s-au aciuat. Ce, exista pe atunci telefoane, ca acum?”
Trecuse șapte ani. Era o zi de primăvară, când Petru, întorcându-se de la câmp, a înlemnit în fața porții. Nu înțelegea cine e copilul care alerga de colo-colo prin curtea sa. „Nu l-am recunoscut. Copilul de 3 ani era diferit de puștiul de 10”, zice și acum uimit Petru.
Mama sa l-a observat și i-a strigat: ‘Intră, Petre, și nu te rușina! E băiatul tău, Ivan!’. „Credeam că rup balamalele, așa dor îmi era de el”, își amintește bărbatul. „Habar nu aveam ce se întâmplase cu el în toți acești ani.”
Și Ivan ține minte bine ziua revederii. Pe atunci un copil, a observat bărbatul pironit în drum abia după ce bunică-sa l-a îndemnat să intre și s-a cam speriat când l-a văzut cu câtă putere și hotărâre zdruncina poarta să o deschidă.
Revederea lor de-atunci s-a datorat faptului că Sveta, alături de concubinul său, plecau la muncă în Federația Rusă. „Mama a găsit de cuviință că e mai bine să stau la tata, cât timp ea va pleca la zarabotkă”, își amintește Ivan.
Au stat împreună vreo jumătate de an. Ivan se împăca bine cu cea de-a doua soție a tatălui său. „Chiar și azi ne mai sunăm”, asigură el. „Trecuse șapte ani de când nu ne-am văzut, ce trebuia să fac?!”, parcă se scuză Petru, scormonind cu ochii în pământul reavăn.
Ivan se imprietenise și cu cocostârcii din fața casei, și cu copiii din mahala. Apoi, înspre toamnă, Sveta a revenit din Rusia și, împreună, au făcut cale întoarsă în Chilia.
A urmat o perioadă despre care îi este dificil să povestească. „Mama s-a schimbat mult din cauza băuturii. Concubinul o bătea atât de tare, încât a trebuit să am grijă de ea. Odată, a lovit-o până i-a crăpat capul și i se vedeau creierii. Am îngrijit-o un an. Eu o spălam, hrăneam, am învățat-o să vorbească”, spune Ivan, în timp ce ochii căprui îi joacă în lacrimi.
Rezultatele școlare au scăzut și ele odată cu greutățile, iar din ziua în care, la o beție, mama sa a omorât doi bărbați, adolescentul Ivan nu s-a mai așezat în bancă. „De-atunci, de la 14 ani, lucrez. Trebuia să mă întrețin. La orfelinat nu am vrut să ajung, așa că m-am angajat la un lider și pășteam oile”, oftează Ivan.
Oftatul îl copleșește pe Petru. Își privește copilul cu regret și duioșie și îl completează: „Da, viață grea ai mai avut. Mai grea ca a mea”.
***
În ogradă își fac apariția cei doi copii mai mari ai lui Ivan – băiatul de patru ani, tot Ivan, și fata de trei ani, Violeta. Se întrec în alergat. După câteva ture, băiatul se prăbușește într-un leagăn. Fata îl urmează credincioasă. Încep să chițăie agitați și să dea din picioare.
Din casa bătrânească, vopsită într-un verde pal și ornamentată cu flori mășcate, se aud scâncete de bebeluș. În câteva clipe, mama acestuia îl liniștește. Apoi iese afară și se alătură bărbaților. O cheamă Olena, are 22 de ani și e soția lui Ivan.
Cei doi s-au întâlnit cu șapte ani în urmă în Ochakiv – un orășel de pe litoralul Mării Negre, din regiunea Nikolaev. Ea venise la taraba lui după o uniformă de chelneriță.
Pe-atunci Ivan tocmai reușise să-și încropească o mică afacere. „Vindeam șube, haine, scurte, paltoane și multe chițibușuri. Numai ce orașe nu am colindat”, povestește el mândru.
„Când am întâlnit-o pe Olena, eu taman divorțasem. Aveam patru copii din prima căsnicie. Acum cel mai mare are 15 ani. Nu am putut să o iert pe prima soție. Am găsit-o în pat cu altul.”
Olena a fost ca un balsam tămăduitor în viața sa plină de amărăciune, recunoaște tânărul. „Tare multă durere și ură se acumulase în mine. Cred că din această cauză devenisem rău și agresiv.”
De cum s-au căsătorit, Ivan s-a cumințit. Și-au cumpărat o nouă casă. S-a născut Ivan. Apoi și Violeta. Își vedea de mica afacere și de noua viață. Cu mama sa, care ieșise din penitenciar, comunica tot mai rar. Iar de tatăl său, Petru, i se făcea tot mai dor.
Printre cumpărătorii de șube și paltoane, pe care le aducea din Istanbul cu un amic, se numărau și moldoveni. Vorbea cu ei în română și le spunea cu mândrie că are tată în Călărași.
Într-unul din astfel de cazuri, din vorbă în vorbă, moldovenii i-au spus că sunt din Călărași. Ivan a muțit. „Le-am dat și o scurtă de piele pe degeaba, dacă nu mă greșesc, numai să-l caute pe tata în Dereneu”, râde amar tânărul. „Voiam să am și eu părinți, ca orice copil. Tânjeam după asta.”
Peste o lună, într-o seară obișnuită de muncă, un număr necunoscut l-a sunat pe Viber. „Eu, de regulă, răspund la toți, deoarece așa îmi e lucrul.” După ce a auzit vocea unui bărbat care s-a prezentat ca fiind Petru, tatăl lui, a înlemnit. „Nu-mi venea a crede că, în sfârșit, ne-am găsit.”
Cu mâinile încolăcite la pieptul moleșit, Petru îl completează: „Venise niște oameni la mine să-mi spună că s-au întâlnit cu fiul meu pe lângă Odesa și mi-au întins numărul de telefon. Mai ceva ca la emisiunea ceea rusească, unde se întâlnesc cei dispăruți de mult timp.”
De-atunci au tot comunicat prin Viber. Așa Petru și-a cunoscut nepoții, nora și cuscra. Așa a văzut și afacerea lui Ivan. Tot așa a văzut și marea. „Cu ce să ajung la ei? Cu căruța cu cai? Cu ce să vină ei la mine, dacă nu au mașină și doi copii mici în brațe?”, se scuză Petru pentru cei trei ani în care au comunicat doar online.
***
Pe 24 februarie, când Rusia a atacat Ucraina, Ivan dormea buștean alături de soție și cei doi copii. După câteva bombardamente prin apropiere, a înțeles că „președintele nostru, om deștept și de treabă, nu s-a înțeles cu Putin și că s-a început războiul”.
Aproape două săptămâni s-au ascuns prin subsoluri. „Ziua nu bombardau, dar noaptea făceau prăpăd”, își amintește Ivan. Așa că noaptea se transforma într-o bufniță care număra bubuiturile, împușcăturile și bătăile inimilor copiilor săi. Își aduce aminte că, în a doua zi de război, s-a proptit în fața soției sale, însărcinată în luna a opta cu al treilea copil, și a anunțat-o că se duce voluntar pe front.
„L-am privit lung și i-am zis: ‘Nicăieri tu nu pleci! Ce fac eu cu doi copii, iar peste o lună vine și al treilea, și încă pe vreme de război?’,” povestește tulburată Olena.
Au continuat să caute adăposturi prin subsoluri. Deja, când auzea sirenele, Ivan căpătase o îndemânare teribilă de a le face față. „Cât ai clipi din palme, luam copiii în niște pături și fuga cu ei în subsol. Copiii și acum, când aud zgomote mai puternice, încep să tremure și șoptesc: ‘Acuș vin oamenii răi’.”
La 10 zile de la începutul războiului, Olena a mers la un bancomat. Nu mai aveau produse alimentare și era gata să aștepte cozile interminabile, numai să scoată ceva bani. Cum stătea în rând, o rachetă a lovit o clădire la o aruncătură de băț distanță.
„Atunci am înțeles că nu pot risca viața familiei mele”, spune Ivan. „Bine că racheta era de dimensiuni mici și doar a dărâmat clădirea, dar dacă era o rachetă ca dintre acelea care au lovit aeroportul sau un obiect militar, nu cred că [Olena] mai trăia.”
Bărbatul deja învățase să facă diferență între mărimile rachetelor și impactul lor. „Când aruncau cu rachete mari, după câteva secunde se pornea ca un val de putere… Uite, dacă ar arunca o rachetă de aceea în mijlocul satului Dereneu, ap’ casa noastră, cum e în marginea cătunului și în vârful dealului, de la impact, îi zboară ferestrele și se clatină, iar în centrul satului se face un crater”, explică Ivan.
Petru se bagă în vorbă. Își aduce aminte că, de pe 24 februarie, i-a tot spus să vină acasă, „la Moldova, dar nu știu ce o așteptat”. „Credeam că o să se potolească, că o să ne putem continua viețile”, îi replică fiul.
Pe 7 martie, dis-de-dimineață, după lungi negocieri cu un șofer de taxi, s-au pornit spre Vama Palanca–Maiki-Udobnoe. Ivan știa că autoritățile au interzis bărbaților cu vârstă cuprinsă între 18 și 60 de ani să părăsească teritoriul Ucrainei, totuși a bătut palma. Pentru cei aproape 300 de kilometri până la Palanca, a plătit vreo 1500 de dolari, practic toți banii puși deoparte. „Eu îl înțeleg [pe taximetrist] de ce a cerut atât. Benzină nu era, iar dacă îl omoară pe drum, măcar ceva să rămână familiei sale, ca să supraviețuiască”, justifică Ivan, suflând rotocoale de fum.
La Palanca era un șir imens de oameni, își aduce aminte mama Olenei, alăturată și ea, între timp, grupului. Au stat câteva ore bune cu copiii în frig, până i-a ajuns rândul. După ce le-au verificat documentele, grănicerii i-au zis lui Ivan să facă cale întoarsă, iar Olenei, copiilor și mamei sale – că pot trece.
Însă femeia nu a înaintat niciun pas. A lăsat gențile jos, a dat drumul copiilor de mână și a început a răcni la oamenii legii, invocând una dintre cele 11 excepții: dacă în familie sunt trei copii minori, atunci tata poate să treacă granița.
„Peste o lună urma să vină pe lume al treilea [copil]. I-am spus că: ‘Uite, nasc aici și gata, am terminat toate problemele!’ Eu unde să mă duc cu copiii și mama în Moldova? Ce să fac și cum să mă descurc, când peste o lună nasc, iar noi aveam doar câteva torbe cu hainele picilor și atât? […] Ne-am certat mult, cu maturi (cuvinte licențioase – din rusă). Urât le-am vorbit. Sincer, îmi era totuna. Ce erau să-mi facă?”, povestește Olena zâmbind, hotărâtă și acum de decizia pe care o luase.
Au avut noroc de o vameșă moldoveancă, care a auzit scandalul și s-a apropiat de ei. După ce a înțeles că Ivan e moldovean de origine, lucru confirmat printr-un certificat de naștere uzat, și a privit lung la burta bombată a femeii, l-a luat de mână pe bărbat și a anunțat că se ocupă ea de caz.
„Eu nu știu cum să-i mulțumesc fetei celeia. Doamne!”, zice Ivan și acum emoționat, ridicând ochii spre cer. „M-a dus la șeful ei și m-a lăsat după ușă. Am auzit doar frânturi din conversație: ‘E moldovean de-al nostru!’, ‘Nu vezi că nevasta mâine îi naște?’, ‘Nu vezi cât sunt de speriați și în ce stare sunt?’. Când a ieșit din cabinet, m-a privit în ochi și mi-a urat drum bun acasă.”
***
Viața nouă începută în Moldova, unde au venit „doar cu două genți, și alea cu lucruri pentru copii”, e diferită de cea veche din Ucraina. „E multă sărăcie. Noi trăiam mai bine. De exemplu, hainele și încălțămintea e de câteva ori mai ieftină la noi decât aici. […] Primele zile eram ca un sălbatic. Vedeam prețurile și mă speriam. Calculam fiecare bănuț și tot socoteam cum să fac ca să ne ajungă bruma de bani pe care o aveam la mine. Noroc de oamenii de aici”, recunoaște Ivan.
La început au trăit în mare parte din donații. „Tot ce venea, tot am împărțit cu ei”, ne confirmă Elena Scurtu, asistentă socială în Dereneu. „Au fost și donații de la mănăstire, și de la oameni mai înstăriți, și de la organizații internaționale sau religioase. Cu ce am putut, i-am ajutat. Acum deja sunt mai puține donații. Au trei copii mici, iar unul e nou-născut, vă dați seama ce înseamnă asta, când vii fără nimic și pe loc gol cu așa familie?”
Dar nici cu mâinile în sân nu a stat. „Am două mâini și două picioare. Cap pe umeri tot. Sănătate și pace să fie”, se îmbărbătează Ivan. Își ajută tatăl cu munca pe câmp, mai merg împreună să cultive cu motoblocul pe la alți săteni, îl mai ajută pe un bărbat „cu tractorul”, mai lucrează la construcția unei casei în satul vecin.
Între timp, s-a înregistrat într-un program care prevede că „fiecare refugiat eligibil are dreptul la 2.200 de lei pe lună”. „Asta tare mult ne va salva”, răsuflă Ivan oarecum ușurat.
Cu toate astea, sprijinul principal vine și astăzi de la tatăl său. „Am retrăit de pe 24 februarie și până pe 7 martie ca să nu-i omoare. Apoi, de pe 7 martie și până în prezent, retrăiesc să nu murim de foame. Cu tot ce pot, îi ajut. Toți banii adunați le-am dat lor. Înainte eram unul, acum suntem șapte, iar, la magazin, când plec cu nepoții, cheltuiesc cel puțin 600 de lei. Totul s-a scumpit”, constată Petru îngândurat, mâncându-și buzele.
El și Ivan încă sunt străini unul de altul. O recunosc chiar ei, dar „sângele apă nu se face”. Încearcă din răsputeri să refacă relația pe care nu au avut-o niciodată. „Am dat peretele casei cu var împreună și am făcut curat în casă, cât Olena a fost la maternitate”, se laudă Ivan, privindu-și lung tatăl.
De la maternitate, Olena a revenit în aprilie, la o lună de la începerea războiului, cu un băiețel. „E moldovean de-al nostru și se numește Petru”, spune bucuros bunicul.
„Vreau să rămână aici cu mine, deși nu am să le stau în cale. Cum au să facă, așa au să facă. Însă casa asta e a lor. Eu, la bătrânețe, m-aș mângâia cu nepoții”, continuă Petru. A și încropit, sub nucul din fața casei, un leagăn pentru cei doi nepoți mai măricei, iar lângă un șopron în care ține bicicleta a înjghebat din câteva scânduri și o nisipieră.
„Asta nu e casa mea, aici sunt oaspete”, remarcă Ivan. „Eu o vreau pe a mea, în Moldova, chiar dacă nu mă văd trăind pe aceste meleaguri. Sau cine știe? E greu să-ți faci planuri în aceste vremuri instabile. Să vedem ce urmează. Eu cred că, peste o lună, războiul o să fie în Moldova și iarăși o să trebuiască să fugim. De data asta și cu tata. Nu te las aici de unul singur”, zice tânărul, privindu-și tatăl cu căldură.
Foto – Polina Cupcea
Editare – Nicolae Cușchevici